„Muncesc atîta timp ca să-i pot asigura lui tot ce are nevoie“, „nu divorţez pentru că un copil trebuie să-i aibă lîngă el pe ambii părinţi“, „mă las pe mine (deoparte) ca să-i pot da lui“ (copilului), „timp pentru mine nu mai am“ etc. Toate acestea pot fi, la prima vedere, declaraţii de dragoste nemăsurată, necondiţionată pentru copilul meu. Îl iubesc, vreau să ştie că este cel mai important membru al familiei, îmi doresc ca greşelile noastre de adulţi să nu-l afecteze cu nici un chip, nu vreau să simtă lipsuri etc.

Spun „la prima vedere“ fiindcă, la o analiză mai severă, făcută la rece, astfel de obiective de viaţă, emise nu de puţine ori în preajma copilului, pot face mai mult rău decît bine.

În primul rînd, nu e tocmai cinstit să arunc pe umerii, firavi, ai copilului meu povara alegerilor pe care le fac eu, adultul de lîngă el: eu sînt cel care stabilesc la ce standarde materiale şi sociale vreau să-l cresc, şi deci, eu aleg cît sînt dispus să sacrific din timpul meu pentru a le îndeplini. Apoi, tot un mesaj greşit pe care i-l transmit este şi acela că mă duc la muncă doar pentru că trebuie să-i cumpăr hrană, haine şi jucării. În realitate, mă duc la serviciu şi din alte motive: pentru acest serviciu m-am format în şcoală, îmi place să fac asta, am nevoie să fac asta. Tot eu sînt cel care stabilesc cît de benefică este prezenţa celor doi părinţi în viaţa lui, care este preţul pe care vrem să-l plătim amîndoi pentru a evita un divorţ, care sînt limitele între care putem funcţiona eficient ca doi părinţi atenţi cu propriul copil. 

În al doilea rînd: desigur, în orice familie, nevoile copilului sînt prioritare. Timpul petrecut alături de el este, mai ales, timp în care avem în faţă protecţia lui, echilibrul lui emoţional. Dar odată ce ele sînt îndeplinite, odată ce ele nu sînt puse în pericol, putem trece la pasul următor: acela în care îl învăţăm pe cel mic despre nevoile celorlalţi membri ai familiei. Despre felul în care ele pot deveni prioritare, într-un moment sau altul, şi felul în care el le poate respecta. Un copil crescut într-un mediu hiperprotectiv, hipercontrolat, cu o prezenţă agresivă a părinţilor minut de minut în viaţa lui, devine un copil anxios, cu tendinţe de dependenţă emoţională, un copil care pierde lesne curajul de a-şi folosi propriile abilităţi sau de a-şi forma propriile deprinderi în explorarea mediului în care trăieşte. Dar, mai ales, devine un copil care se va integra cu dificultate în alte medii sociale, diferite de familie, un mediu în care va trebui să înţeleagă şi să accepte nevoile celorlalţi.  

Şi, nu în ultimul rînd, povara unei vieţi pline de sacrificiu pe care o arunc pe umerii copilului meu poate naşte sentimente de vinovăţie: un copil care aude mereu cum renunţ la tot şi la toate de dragul lui poate crede că rostul lui pe lume este acela de a (re)compensa toate eforturile pe care le fac pentru el. Că existenţa lui nu este o bucurie, ci o sarcină de serviciu. Că toate reuşitele lui trebuie să le transforme în răsplată pentru timpul, şi banii, şi sentimentele pe care le-am investit în el. Sigur că vreau să-mi învăţ copilul să dăruiască. Să preţuiască ceea ce i se oferă. E şi mai sigur că vreau să simtă cîtă bucurie mi-aduce simpla lui existenţă, nemaivorbind de reuşitele lui. Dar scopul lui în viaţă nu trebuie să fie fericirea mea de adult. Nu vreau să-l cresc cu aşteptări sau responsabilităţi false: de pildă, că fericirea lui depinde numai de alţii sau că singura lui datorie este să-i facă pe cei din jur fericiţi.

Maria Iordănescu este psiholog.