Cînd se trezi în miez de noapte, o spaimă urîtă puse stăpînire pe sufletul lui. Uşa bucătăriei trosnea de mama focului şi paşi de bocanci loveau cu putere podeaua. Nici măcar nu ştia ce să facă: să strige, să se dea jos din pat, să se ducă pînă acolo… întuneric beznă… lanterna o uitase pe undeva prin curte… lumînările erau prin beci… întrerupătorul era prea departe… Dezveli mai întîi un picior, apoi şi pe celălalt, se tîrî spre marginea patului şi de acolo pînă la uşă. O deschise cu teamă şi o lumină orbitoare îi săgetă obrazul… După ce se obişnui cu lumina, o văzu pe Mariţa, înfăşurată toată într-o broboadă, din care îi atîrnau ici şi acolo colţurile cămăşii de noapte, lovind cu îndîrjire lacătul de la dulapul lui… Ciocanul mare, mult prea mare pentru o astfel de operaţiune, se izbea din cînd în cînd de scîndura uşii şi răbufnea în zgomote de bocanci şi de artilerie grea… Închise uşa şi se tîrî înapoi în pat.

Era cu Mariţa de vreo şaizeci de ani, trecuseră de toate nunţile: de aur, de argint, de ce-o mai fi fost, acu’ de „ciocan“, îşi zise hîtru, dar loviturile îi readuseră spaima şi spaimele. Dacă se iubiseră, asta fu aşa demult… că nici măcar nu mai făcea parte din trecutul lor. Tot ce ştia era că se urau, se urau pînă la moarte şi dincolo de orice închipuire. Ura totul la ea: cămaşa de noapte de diftină ieftină, ce-i acoperea trupul mic şi stafidit, părul lins şi unsuros, ascuns tot timpul în spatele unei basmale, gîndurile nerostite, geloziile vehemente, braţele alea încrucişate atunci cînd se aşeza la taclale cu Lica, ochii ăia vicleni şi sfidători, chiloţii largi şi înecaţi, aruncaţi mai tot timpul pe gard, la uscat, degetele încovrigate de reumatism, pliurile feţei, nemulţumirile de ani şi ani, creşterea pe care o dăduse copiilor, asemănarea lor cu ea, fotografiile lor atîrnate peste tot, ceaşca din care-şi bea ceaiul, pisica pe care o alinta mai mult decît pe ceilalţi etc. Mariţa îl ura la fel de mult, sau poate mai mult. Ura limbuţia lui şi glumele pe care le găsea „nesărate“ şi „năroade“, mirosul de tutun ieftin ce-i intrase în piele, gura îngrijită, dar „goală“, uşurinţa cu care trecea peste toate ale vieţii, vanitatea de cocoş, doritor de atenţie, femeile care-l găseau încă „bărbat“, plescăitul acela prelung şi continuu din faţa televizorului, sorbitul tacticos al cafelei, privind cu atenţie prostească un ziar aşezat întotdeauna de-a-ndoaselea, uneltele lăsate de izbelişte pe unde s-o nimeri, neîndemînarea cu care reuşea să strice fără să repare, voioşia cu care povestea oricui se nimerea orice, mîinile tremurînde ce nu duceau niciodată paharul la gură fără să-l verse jumătate etc.

Ajunseseră să se furişeze prin casă ca pisicile, în căutare de hrană. Ea cu mîncarea ei, cu aragazul ei, cu frigiderul ei, cu lacătele ei. El cu mîncarea lui, cu aragazul lui, cu frigiderul lui, cu lacătul lui. După ce plecă şi ultimul copil se separară de tot şi de toate. Se evitau şi se căutau doar pentru a-şi vărsa ocări unul în capul celuilalt: ea îl acuza că trăieşti cu Lica, el se jura în faţa icoanelor că nu mai poate de mult; el o acuza că-i mănîncă viaţa, ea îl ocăra şi mai tare; el îi striga c-a fost întotdeauna o proastă şi că ar fi putut să aibă o femeie cu adevărat frumoasă şi vrednică, dacă nu i-ar fi turnat cinci copii, unul după altul, ea îi răspundea, fără să-l asculte, că ar fi putut avea tot satul şi şi-a închis viaţa cu „alde Panait a lu’ Bîlbîitu… că le mergea lauda… şi cînd colo... păduchi… păduchi… păduchi“. De teamă să nu-l otrăvească gătea în zori, cînd ea încă dormea. Şi-şi punea apoi mîncarea în frigider, încingea lanţul, punea lacătul şi se furişa înapoi în pat. Aceeaşi teamă o domina şi pe ea, şi gătea la miezul nopţii, aşeza oalele în dulap, încingea lanţul, punea lacătul şi se furişa înapoi în pat. De „dragul“ copiilor încercau să zîmbească şi să se prefacă în prezenţa lor. Dar cearta devenise modul lor de existenţă şi, de cum îşi întîlneau privirile, se apostrofau pentru lucru de nimic.

Rămăseseră împreună pentru că nu aveau unde se duce, mai ales acum, pe buza coşciugului, dar ura, ura asta crîncenă nu-i lăsa nici măcar să moară. Cînd i-am cunoscut pe Panait şi Mariţa, acum cîteva zile, într-un sat uitat de Dumnezeu, păreau oameni de treabă şi aveau atîtea de împărtăşit, atîtea de povestit, atîtea de… numai iubirea nu…

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu
este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.