Sînt undeva, la o pensiune dintr-un sat oarecare. Locul e frumuÈ™el, s-a ridicat pe sine È™i pe unii dintre locuitorii lui pentru că e aproape de oraÈ™, mulÈ›i de pe acolo È™i-au făcut case aici, iar ăia care nu È™i-au făcut vin ca turiÈ™tii să se plimbe È™i să caÈ™te gura pentru că împrejurimile îÈ›i oferă È™i ceva dealuri frumoase toamna, izvoare cristaline, frunziÈ™, brădet, aer curat.
Vreau să ies din clădire, trebuie să fumez neapărat, iar singurul loc e afară, la intrare, unde zace È™i o scrumieră mare, plină de chiÈ™toace. Am È›igara pregătită în mînă È™i trag de uÈ™a grea, de lemn, la È™ase jumate dimineaÈ›a, ca neoamenii. UÈ™a, È›eapănă. Trag un pic mai tare, pare că se deschide cît să văd o fîÈ™ie minusculă din aerul de afară, dar mai mult nu vrea. „Doamne“, mă panichez, „nu pot să ies, dar trebuie-trebuie să fumez, uÈ™a asta nu are nici un buton, cum naiba s-o deschide È™i de ce n-o fi nimeni prin jur să mă ajute?“
Aud miÈ™care în dreptul unui hol, mă uit, o doamnă trage un aspirator după ea, ce bine, mi se luminează faÈ›a È™i o rog: „Nu vă supăraÈ›i, îmi deschideÈ›i È™i mie uÈ™a?“, îi arăt cu un gest È™i uÈ™a mare, de lemn. Femeii îi pică literalmente faÈ›a. Se vede că o mănîncă îndoiala – asta e chiar proastă sau se crede într-atît de îndreptățită, că trebuie alÈ›ii să-i deschidă pe unde merge? Se îndreaptă totuÈ™i, dînd din cap È™i mormăind ceva, spre uÈ™a aia, întinde mîna È™i o deschide. Îmi face un gest zeflemitor: poftim. E rîndul meu să mă ruÈ™inez, pun mîna la gură È™i probabil că trec prin toate nuanÈ›ele de roÈ™u. „Îmi cer mii de scuze, dar uÈ™a nu se deschidea, bla-bla“, femeia se întoarce la aspiratorul ei È™i mă lasă cu scuzele în barbă.
Întîmplarea nu-i o întîmplare tare, poate cel mult să adauge la unele inadecvări personale care mă fac să intru frontal în geamurile de sticlă crezînd că ies în aer curat sau să ajung prin debaralele cu mături atunci cînd caut o toaletă în locuri publice. Întîmplarea are sens pentru că acea femeie chiar a crezut un moment că am vrut să-mi deschidă altcineva uÈ™a dintr-un soi de răzgîială sau de misecuvinism. Eu È™i nimeni ca mine n-o să-i fie vreodată simpatic. Haitele astea de turiÈ™ti, toate tutele cu blugii crăpaÈ›i în genunchi care vin să se distreze, chiar dacă îi asigură cumva un loc de muncă, nu pot decît s-o irite pe ea, care n-a avut un concediu de Doamne-ajută în viaÈ›a ei. Sîntem ca apa È™i uleiul.
Totul devine mult mai clar cînd ieÈ™i din bula pe care È›i-ai construit-o È™i vezi, cum bine zice gura înÈ›eleaptă, că viaÈ›a e complexă È™i are aspecte. Un nene pe care l-am văzut deunăzi într-un reportaj din campaniile electorale – un nene de la È›ară, muncit prin aer liber, din cei făcuÈ›i parcă din pătrate: mîini, față, degete – zice că votează cu Iohannis pentru că dom’ preÈ™edinte „nu se pretează“. „Nu se pretează“ – asta exprimă absolut perfect ideea omului de bună cuviință È™i oareÈ™ce postură. Acest domn are clone adevărate în rîndul votanÈ›ilor Vioricăi Dăncilă. Sînt la fel, nu mai buni sau mai răi, la fel. Și doamna Viorica e frumoasă, uite, e o femeie îngrijită, tot timpul pusă la punct, o admiră multe doamne care ar vrea să fie ca ea È™i, mai ales, „nu se pretează“. Bulele celelalte, care se sfîÈ™ie pe Facebook È™i la televizoare, pare că n-au văzut încă asta.
Jos, în viață, te fereÈ™ti ca dracu’ să dai la bloc de vecini È›igani. Altminteri, corect politic, empatic pîn’ la Dumnezeu, te uiÈ›i urît la ăia care-i înjură È™i trăiesc în cliÈ™eele de imagine pe care le È™tim cu toÈ›ii. Tot un d-ăla, incorect politic, poate să ia un puradel de pe stradă È™i să-i dea o farfurie cu ciorbă – „fire-ai al dreacu’, ia È™i mănîncă, de amărît ce eÈ™ti“. Ei între ei, voi cu voi, apa È™i uleiul.
Sînt la metrou, o fată cu teniÈ™i galbeni se apleacă È™i-l încalță de un pantof pierdut pe un homeless bătrîn care stă abulic pe unul dintre scaune. E o Iisusă cu plete castanii, cum stă ea pe un genunchi în faÈ›a rufosului, vai de steaua lui. Nu È™tiu cîtă lume a observat, eu am văzut-o È™i o urmăresc. Se stăpîneÈ™te È™i-È™i È›ine mîinile uÈ™or depărtate de trup. Coboară È™i, abia cînd e sigură că homeless-ul ajutat n-o vede, se È™terge pe mîini. Eu rămîn cu invidia sinceră că nu l-am văzut prima pe bătrîn. Făceam o faptă bună.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
