De fiecare dată cînd mă pregătesc să scriu despre perlele mari și mici din proiectele didactice, am o strîngere de inimă: știu că există multe, foarte multe cadre didactice excepționale, știu că există grupuri profesionale care au probleme mult mai mari în exercitarea profesiei, știu că trăim vremuri în care autoritatea didactică este vulnerabilizată de incompetența adunată în 25 de ani de ministeriate proaste etc. De ce scriu, totuși, despre ce nu merge sau merge prost în actul de predare? Fiindcă am convingerea că în așteptarea reformei, a marii reforme din învățămînt, se pot declanșa măcar unele mici reforme, individuale, care să ajute la înlăturarea „impurităților“ (kitsch-uri, improprietăți, agramatisme) din lucrările profesorilor.
Să trecem la cîteva exemple.
O profesoară de biologie construiește un proiect de lecție ambițios, laborios, amplu, despre trandafir, cu multe și diverse informații din istorie, geografie, artă. Textul începe liric și agramat (n-am intervenit cu nici o corectură): „Fiecare floare – e ca o stea căzută din cer. Natura-mamă a cheltuit milioane de ani pentru a crea un astfel de miracol, la umplut cu puterea sa, a inspirat în el bucuria și dragostea de viață, și simţind aceste vibraţii subtile ne atragem prin toată ființa noastră la el ca să sorbim această dragoste și să ne umplem cu ea însuși.“
Aflăm, dintr-un alt plan de lecție, că anul 2016 este, nu se știe de ce, anul leguminoaselor. Ce poți face într-o atare situație, cînd ai ore de educație civică în care îi înveți pe copii să mănînce sănătos? De piatră să fii și tot îți vine să compui niște versuri în cinstea marii sărbători, așa că un dascăl a postat pe site-ul comunității o scenetă, care se încheie astfel: „Fasolea, mazărea, lintea în cor: Noi, leguminoasele, vă întărim oasele, în boabe sau în păstaie, toate meniurile le «taie»!“
Lecție de literatură română la clasa a IV-a, poezia „Ce te legeni…“. Subiectul lecției are parte de un „demaraj“ furtunos: „Profesorul inițiază ora cu un brainstorming: îi întreabă pe elevi la ce se gîndesc atunci cînd aud cuvîntul «codru». După această discuție introductivă, se anunță titlul lecției.“ Cred că a fost cel mai scurt brainstorming din istoria practicării lui: la ce te poți gîndi cînd auzi cuvîntul „codru“, mai ales cînd urmează să studiezi poezia „Ce te legeni, codrule?“.
Oră de educație civică, powerpoint intens colorat. Subiectul: „Porți deschise prieteniei“. Unul cîte unul apar slide-urile, cu multe imagini (și despre „porți“, și despre „prietenie“). Nu lipsesc, evident, textele: „A deschide o poartă prieteniei înseamnă un minunat privilegiu, în care adevărul se poate odihni pentru că «prietenia îndoieşte bucuriile şi înjumătăţeşte necazurile».“ Adevărul este că eu nu am înțeles nimic, dar sper ca acest adevăr să nu „îndoiască“ necazurile și să odihnească bucuriile. Sau invers.
Din nou, ora de literatură română, gimnaziu. Un profesor compune un text numai bun de citit la clasă, pentru a-l omagia pe Grigore Vieru: „Grigore Vieru a fost mai mult decît un poet. El a fost un stegar al oastei care a luptat pentru Limba Română, pentru Alfabetul Latin, pentru Identitate, Demnitate şi Conştiinţă Naţională. A căzut în bătălia pentru Adevăr şi Dreptate.“ Sînt de acord cu tot ce spune dascălul, mai puțin cu ultima afirmație: poetul nu a căzut, ci a fost izbit frontal de o mașină, nu într-o bătălie, ci pe o șosea, pe care nu pășea în căutarea Adevărului și a Dreptății, ci din dorința de a ajunge la domiciliu.
Alt poet, alt omagiu: o serbare, din zecile de mii, dedicate lui Mihai Eminescu. Citez dintr-o descriere a celor întîmplate, descriere făcută de un profesor pentru revista școlii: „Îmbrăcați în ținută de gală, cu cămașă și papion, așa cum îi plăcea Marelui Emin, am dus emoția pe culmi de trăire intensă prin vers, muzică, rostire și imagine demers ce s-a dorit a fi un semn infim de recunoștință dăruit poetului. Aşadar, Eminescu, prin singularitatea sa, ne obligă să ținem candela minții noastre veșnic aprinsă pentru ca focul vieții cu iubirile, tristețile, căutările, dilemele ei să rămînă viu.“ Nu știu dacă prioritatea lui „Emin“ în viață erau cămașa și papionul, dar știu că ar fi simțit tristețea „pe culmi de trăire intensă“ văzînd cum se bat cîmpii în numele lui.
Și un ultim omagiat: Constantin Brâncuși. Un dascăl îl prezintă astfel pe sculptor copiilor: „Fidel încă de la început esteticii și filozofiei pe care le-a ales, care înglobează tradiția bizantină, Socrate și Milapera (sic! – e vorba, probabil, de Milarepa), Brâncuși a dominat epoca sa prin introducerea în arta modernă unei voințe noi de universalitate, legată de dorința de pace și de refuzul catastrofei. Lui Brâncuși îi place să sculpteze, să taie singur. Este o confruntare fără milă între artist și materialele sale.“
În concluzie, eu zic că e mai bine fără omagii, nici pentru codri, nici pentru trandafiri, nici pentru artiști, nici pentru poeți. Nu ne iese și pace.
Maria Iordănescu este psiholog.
