Vine o vreme cînd vrei să te întorci „acasă“. Ai trecut de prima tinerețe, și de cea de a doua, ai dus bătăliile pe care socoteai că le ai de dus, ai creat ce te-au ținut puterile și mințile, te-ai războit cu inerțiile lumii vechi și cu regulile obosite ale părinților, ai propus altele noi în loc, ai schimbat aerul și ambianța din jur după chipul și resursele tale. Ai sădit – cum se spune – un pom, ai făcut un copil, ai construit o casă, ai săpat o fîntînă… Și ceea ce ai avut de oferit capătă deja o existență proprie, independentă de tine, drept care poți începe drumul înapoi, către sinele propriu. E timpul cînd prind contur, dintr-odată, amintiri din copilărie, amintiri pe care le-ai socotit pînă mai ieri irelevante pentru evoluția ta: nu sfaturi, nu reguli, nu ore de citit sau de socotit, nu dojeni sau recompense. Ci mai curînd culorile din jurul lor, gesturile, privirile, tabieturile mici ori mișcările domestice care le însoțeau. Ți-aduci aminte, spre exemplu, nu cum nu îți făceai temele la timp, ci felul în care părinții pierdeau ore în șir lîngă pagina ta albă de caiet. Nu cum nu strîngeai masa, ci glasul adultului și vînzoleala din casă care încheiau prînzul sau cina. Și-ncepi să vezi, parcă pentru prima oară, cum felul în care ștergi farfuria de apă este același pe care l-ai observat de sute de ori în casa părintească, copil fiind. Cum așezi pătura pe pat, cum păstrezi pungile vechi agățate de mînerul sertarului, cum ții volanul sau cum speli podeaua, cum potrivești fructele în vas sau cum stingi chibritul. Și te gîndești la toate, altfel, departe de revoltele firești ale adolescenței și tinereții, de gîndurile de ducă de lîngă ai tăi, de împotrivirile cu care ți-ai început viața pe cont propriu. Ceea ce pînă mai ieri te irita, în drumul spre „acasă“, te înduioșează. Ceea ce te scotea din minți îți trezește nostalgii și doruri.
Am ascultat, de-a lungul vremii, sute de povești ale părinților despre copii „neascultători“, „neastîmpărați“, despre sute de dimineți care încep cu scandal și seri care se sfîrșesc cu lacrimi, despre sute de reguli care nu sînt ascultate și sute de sfaturi care sînt ignorate. Am ascultat îngrijorări despre primii pași în viața de adult, întrebări despre ce ai nevoie să știi și să înveți pentru a deveni independent, nedumeriri în fața viitorului și a felului în care un copil poate fi ajutat să stăpînească necunoscutul. Și-mi spun că dincolo de rețetele despre fermitate, educație, sfaturi eficiente, ceea ce va rămîne cu adevărat formator va fi felul în care se configurează timpul și biografia adultului și a copilului în afara îngrijorărilor, a temerilor și nedumeririlor. „Îi spun de zeci de ori să își facă patul!“, îmi zice cu obidă în glas părintele. Îl rog să descrie întreg ritualul: cum îl roagă, cum nu primește răspunsul așteptat, cum îi explică de ce, cum îi arată pentru a mia oară ce are de făcut etc. Și mă gîndesc prompt că i-o va mai spune de mii de ori, mulți ani, pînă cînd, tîrziu, vor dispărea iritarea, de o parte, și revolta, de alta, lăsînd să iasă la lumină un ritual pentru care te-ai întoarce oricînd „acasă“.
Le dăm copiilor noștri educație. Le dăm, însă, și un loc numai bun de recuperare, de reîntoarcere, după ce vor fi cîștigat marile sau micile bătălii pentru care i-am pregătit. Amintiri din copilărie. Amintiri pe care le-am uitat, le-am ignorat sau le-am pierdut vor reveni atunci cînd vor avea nevoie să se odihnească: un fel de a așeza pîinea pe masă, de a deschide larg fereastra dimineața, de a așeza cheile de la casă, de a le spune propriilor urmași să își facă patul sau temele, gesturi sau cuvinte care le-au înconjurat primii ani din casa părintească. Ecoul lor abia acum va începe să lucreze cu adevărat…
P.S. Aveam 6-7 ani cînd tata ne povestea, la gura sobei de teracotă din sufragerie, filme pe care le văzuse, puștan fiind, în anii ’50, la grădinile de vară ale Ploieştiului: Le Miroir à deux faces, cu Bourvil şi Michèle Morgan, L’Éternel retour, cu Jean Marais, Il Generale Della Rovere, cu Vittorio de Sica. Le știu, deşi nu le-am văzut, scenă cu scenă, moment tensionat cu moment tensionat, actori, gesturi, mişcări, peisaje. N-am folosit la nimic, mulţi ani, poveștile lui: nici eu, nici surorile mele nu lucrăm în cinematografie, nici în domenii conexe. Dar, de cîţiva ani, adun cu nemiluita DVD-uri cu filme vechi. Şi încerc să îmi aduc aminte toate titlurile auzite, în anii copilăriei, de la tata.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: flickr
