Într-un articol recent publicat pe site-ul New York Times despre exploatarea petrolului în Guyana, numit „The $20 Billion Question for Guyana“, al lui Clifford Krauss, țara e descrisă ca sălbatică, plină de ape, ca avînd doar „trei autostrăzi pavate“ și cu pene dese de curent în orașe, și fără electricitate în sate. Autorul continuă să vorbească despre satele din Guyana, unde copiii se „joacă goi în vremea umedă“ și merg la școală în canoe. Despre capitală, Georgetown, spune că e un oraș „uitat de timp“, cu canale construite de coloniștii olandezi și de sclavii africani.
Am dat peste acest articol datorită cunoștințelor pe care mi le-am făcut, în cele trei săptămîni de cînd sînt aici, în Guyana, care au dat share indignați articolului pe Facebook. Sigur, văzută superficial, de un străin, eventual un străin din Vest, Guyana ar putea fi descrisă așa cum a făcut-o autorul. În același timp, și dacă petreci două-trei săptămîni aici, vezi că lucrurile sînt mult mai nuanțate, și că Guyana nu e o țară „uitată de timp“, fără nici o speranță și viitor, așa cum pare să fie descrisă în acele paragrafe ale articolului lui Krauss.
Într-adevăr, cînd am ajuns în Georgetown, cu o bursă de cercetare despre drepturi LGBT, identitate națională și colonialism, nu m-am simțit nici eu tocmai în apele mele. În primul rînd, fusesem atenționat de mulți prieteni și multe rude, speriați de informațiile citite pe Internet despre țară. Unele sfaturi reușiseră să atingă o doză de absurd comic, cum ar fi replica mea preferată (pentru cît de specifică a fost) pe care am auzit-o înainte de plecare: „Ai grijă să nu te duci cu barca, în Georgetown, de pe plajă, noaptea!“ Cum își imagina respectiva persoană că eu aveam să ajung exact pe o barcă, într-o noapte, pornind de pe plajă, nu știu exact, dar cred că, atunci cînd citești atenționări alarmante despre un loc necunoscut de pe Internet, orice devine posibil. Sigur, la un moment dat, fricile celor din jur au încetat să fie amuzante și au început să mă sperie de-a dreptul, astfel încît atunci cînd am aterizat în Georgetown eram și eu cam terifiat.
În prima zi, peisajul nu a fost tocmai primitor: aeroportul era, în mare parte, în construcție, așa că am fost redirecționați către o clădire micuță, improvizată, de unde ne-am luat bagajele și vizele; străzile în Georgetown, fără trotuare și cu multe tarabe și comercianți stradali, aduc mult cu România rurală; în prima mea plimbare prin oraș, intrînd într-un parc, paznicul mi-a spus să nu mă duc în partea din spate, pentru că acolo era un hoț care ar fi putut să-mi fure telefonul; nu am fost prea fericit nici cu șopîrlele care intră constant la mine în apartament, sau cu lipsa apei calde.
Și totuși, Georgetown nu poate fi redus doar la o descriere tristă și fără speranță, fiindcă sînt o grămadă de lucruri pozitive de spus despre oraș (și despre țară). Încet-încet, m-am obișnuit cu viața de aici și mi-a fost mult mai ușor, de fapt, decît mă așteptam. Cel mai mișto lucru despre Guyana e diversitatea oamenilor și a culturilor. Cultura amerindiană (așa cum sînt numite aici persoanele indigene) există împreună cu cea africană, venită odată cu persoanele aduse ca sclavi din Africa, și cu cea indiană, ajunsă odată cu lucrătorii cu contract aduși după abolirea sclaviei, tot de către britanici. În plus, se adaugă o populație, mai mică, de chinezi, portughezi și brazilieni. Toate astea se regăsesc, ușor, în cam tot ceea ce vezi în Georgetown: temple hinduse laolaltă cu biserici anglicane și catolice, restaurante chinezești laolaltă cu mîncare creolă, indiană și amerindiană, iar sărbătorile naționale, dintre care multe presupun celebrări pe stradă sau parade, includ ziua emancipării sclavilor, sărbători creștine precum Crăciunul și sărbători indiene, ca Deepavali. Date fiind toate astea, în Georgetown sînt o grămadă de lucruri de descoperit, chiar dacă nu e un oraș turistic în sensul european al cuvîntului (adică cu multe muzee, străzi pietonale și baruri pentru hipsteri). Iar dacă ieși din Georgetown te poți oricînd îmbarca într-o expediție, cu toate că destul de scumpă, prin pădurea amazoniană, care acoperă o mare parte a țării.
Comunitatea LGBT de aici, cu care lucrez în fiecare zi și despre care îmi fac cercetarea, este văzută, de multe ori, la fel de puțin nuanțat în raporturi internaționale și în descrierile de pe net. Cu siguranță că există probleme mari, printre care legile, moștenite de la britanici, care criminalizează actele homosexuale între doi bărbați și -cross-dressing-ul (îmbrăcarea hainelor care sînt considerate a fi pentru genul „opus“ – lucru care criminalizează implicit persoanele trans). Persoanele din comunitate și, în special, persoanele trans nu sînt protejate de vreo lege antidiscriminare, și mulți sînt refuzați pur și simplu la angajare, ajungînd în unele cazuri pe străzi, mai ales dacă și familia lor își retrage sprijinul financiar din cauza identității lor. Mai mult, poliția e de multe ori ineficientă în cazuri de violență împotriva persoanelor LGBT sau participă și ea, în mod indirect, la atacurile homofobe.
În același timp, cei mai mulți oameni cu care am vorbit mi-au spus că lucrurile se schimbă. Și, de multe ori, într-un mod asemănător cu articolul lui Krauss din New York Times, descrierile sumbre de pe site-urile LGBT americane sau europene nu reflectă asta. Anul acesta a avut loc prima paradă LGBT din istoria Guyanei, care s-a desfășurat fără incidente. Mai mult, legea care criminalizează actele homosexuale nu a fost aplicată de ani, și există persoane out, care își declară public identitatea. Într-o noapte, am experimentat și eu, mai direct, limitele sau aplicabilitatea acestei legi: m-am sărutat, semipublic, cu un băiat în parcarea unui mall. În afară de niște priviri mai lungi, nu s-a întîmplat mai nimic. În aceeași noapte, alți doi prieteni cu care eram, amîndoi băieți, mergeau pe stradă ținîndu-se în brațe și o mașină de poliție s-a oprit pe lîngă noi. Am înghețat puțin, dar tot ce au făcut a fost să întrebe „Everything all right?“ și să meargă mai departe.
Nu mi-a fost atît greu să trec peste fricile „first world“ legate de pericolele din Guyana, și nici de cum e să fii gay aici. Cred că cel mai greu, însă, a fost să înțeleg relația mea cu standardele de frumusețe, și ele venite din Vest, și cu cine (și de ce?) consideră pe cineva frumos sau atrăgător. Chiar în ziua în care am ajuns aici, vorbind cu cîțiva tipi pe -Grindr, o aplicație de dating gay, am avut două conversații cumva neliniștitoare. Prima persoană mi-a spus că nu prea vrea să îmi dea o poză cu el, fiindcă e mai „grăsuț și cu pielea închisă la culoare“, și, din cauza asta, multe persoane nu mai vorbesc cu el după ce le dă poza. Cea de-a doua persoană m-a întrebat, după ce mi-a văzut poza de profil: „De unde ești? Ochii ăia frumoși nu sînt guyanezi“.
Ambele replici m-au lăsat cu întrebări: În primul rînd – persoanele din Guyana nu au ochi așa frumoși? Sau nu sînt așa de frumoase? Și apoi, mai general, cît de adînc înrădăcinate sînt standardele de frumusețe care privilegiază persoanele albe, cu anumite trăsături faciale și forme ale corpului? De cîte ori contribuisem și eu, de fapt, la aceste standarde, fără să vreau? Întrebările mele s-au înmulțit din ce în ce mai mult atunci cînd am observat, cunoscînd din ce în ce mai mulți tipi gay aici, că sînt atras de mult mai puțini dintre ei decît aș fi în SUA sau în România. Nu știu dacă am cum să îmi schimb propria percepție asupra a cine e atrăgător și cine nu, dar, cu cît am petrecut mai mult timp aici, cu atît am realizat că în vocabularul nostru ar trebui să existe doar un foarte personal „mie mi se pare atrăgător băiatul ăla“, și nu un generalizator „persoana asta e frumoasă“.
Pînă la urmă, atît percepțiile asupra orașului, cît și standardele de frumusețe și drepturile -LGBT se leagă strîns de istoria colonială a Guyanei și a lumii, și de relația statelor așa-numite „în dezvoltare“ cu Vestul. E o relație în care statele „dezvoltate“, „civilizate“ sînt puse într-un fel de opoziție cu statele foste colonii, „necivilizate“ și „sălbatice“. Statele din Vest devin un fel de paradis, cu persoane „frumoase“ (parcă se spunea că cei mai frumoși sînt suedezii, nu?), cu libertăți absolute pentru persoanele LGBT și cu orașe turistice, „safe“, în timp ce statele ca Guyana sînt prezentate ca pline de boli, jafuri, atacuri împotriva persoanelor LGBT și persoane nu tocmai atrăgătoare. Iar discursurile de tipul celui al lui Krauss din New York Times, pe lîngă faptul că sînt lipsite de nuanțe, omit să spună că Guyana nu și-a creat problemele tocmai singură, ci a fost o țară constant exploatată de coloniști, care au folosit resursele Guyanei pentru propria dezvoltare economică.
Luca Istodor face studii de gen, sexualitate și feminism la Universitatea Harvard, în SUA, și își petrece vara în Guyana, lucrînd cu SASOD, o organizație LGBT din Georgetown.
Foto: Luca Istodor
