„Probabil că vindecarea de candori e un alt fel de-a numi înţelepţirea”, spunea, într-un interviu, un renumit scriitor și traducător român. Am căzut pe gînduri: de ceva vreme, recunosc, sînt mai curînd tentată să detectez cu satisfacție, cu minuție de colecționar, orice semn de naivitate, inocență, curățenie în întîlnirea cu ceilalți. „Are o anumită candoare”, spun, și trec pe răbojul umanității încă un caz care merită atenția. De aceea reacția mea promptă citind cuvintele de mai sus a fost: e nedrept să evacuezi din spațiul maturității, al minții coapte pentru reflecție, pentru căutarea, pe cont propriu, a înțelesului lucrurilor, un însoțitor precum candoarea, care te ține departe de cinism, sarcasm, prejudecăți, un însoțitor care te îndeamnă să crezi în ceva, atunci cînd nimic nu mai e de crezut. Am pornit, deci, de la presupozitia că opusul candorii, al inocenței nu este înțelepciunea, ci acreala, împietrirea în propriile dezamăgiri. Că lipsa ei din dialogul cu lumea îți întărește, poate, mușchiul inimii, dar, odată cu el, îți pietrifică sensibilitatea, disponibilitatea, reveria. Mizez, deci, pe candoare, deși cred că este un atribut pe cale de dispariție.

Digitalizarea/tehnologizarea provoacă o prematură, prea rapidă, superficială „edificare” și o nefastă cvasi-uniformizare a experienței umane: cărări proprii, poticniri private, întrebări sau uimiri personale, biografii întregi sau destine profesionale, treburi curente sau tabieturi, comunicarea sau rezolvarea sarcinilor de serviciu devin subiecte pe „motoarele de căutare” și se transformă cît ai zice click în soluții, norme, rețete, instrucțiuni de utilizare pentru diverse secvențe de viață, livrate de mașinăriile digitalizate; depindem toți de spațiul infinit, seducător al Internetului, dar care, paradoxal, oricît de mare e, lasă puțin loc bîlbelor, uimirilor, nuanțelor, visărilor pe cont propriu. Candorii, în ultimă instanță. Inocența devine, în cel mai bun caz, un videoclip care adună multe like-uri, iar naivitatea – o postare „virală” care stîrnește zîmbete și profit pentru autor.

Să știi că nu știi e un prim pas spre înțelepciune, căci e o formă nobilă a ignoranței asumate. E curățenie, onestitate intelectuală, disponibilitate. În fața lumii, cu impuritățile și nefericirile ei, îți expui, candid, neștiința, fiindcă scopul ar fi să dobîndești înțelegere și să îți iei răgaz pentru asta. Rar auzi astăzi „nu știu” și, și mai rar, „reflectez, nu am încă un răspuns”, iar stupefacția în fața răului sau încrederea în celălalt sînt evacuate sarcastic. Momentul de căzut pe gînduri trebuie depășit repede, căci ți se cer „livrabile”, cum am auzit deunăzi, în dialogul unor oameni ai muncii.

Candoarea e un atribut al vîrstelor mici. Nu e o virtute, ci un dat și mă gîndesc cît de mare trebuie să fie efortul pentru educatori (părinți, profesori) de a-i păstra „prospețimea” în alcătuirea copiilor și după ce termenul natural de valabilitate a expirat: cum trebuie să știi să ții drumul drept astfel încît cunoașterea să nu se transforme în vanitate, experiența să nu aibă ca scop doar pragmatismul lucrativ, întîlnirea cu îndoiala sau răul să nu construiască rezerve de cinism sau resemnare.

Înțelepciunea are, din punctul meu de vedere, două mari pietre de încercare: să nu judeci și să fii generos. Ca să poți ajunge să le treci, ai nevoie de candoarea de a crede că lumea poate fi salvată de bunătate și de eforturile proprii. În cheia acestor afirmații, trebuie să spun că tocmai acesta este motivul pentru care îl admir pe scriitorul amintit la începutul articolului: pentru înțelepciunea cu care își face „meseria” și pentru candoarea cu care o dăruiește lumii.

Maria Iordănescu este psiholog.