Fiecare dintre noi, ca specialist al domeniului său, are teme mai mult sau mai puțin plăcute în abordare. Asta ține de nivelul de înțelegere a temei, dar și de ceea ce numim pasiunea pentru tema respectivă. În ceea ce mă privește, nu am iubit niciodată inflația, tocmai pentru că am ajuns s-o cunosc atît de bine ca economist, dar și ca om care trăit o bună parte a vieții în atmosfera anilor ’90 ai secolului trecut. A fost greu după Revoluție. S-a trăit aproape un deceniu sub semnul instabilității. A fost greu și, la un moment dat, aproape că nu mai credeam în vremurile în care România putea fi stabilă. Din această cauză m-am simțit solidar cu toți cei care au dus bătălia pentru stabilitate, și aceeași solidaritate o resimt și azi. Trebuie să spunem că BNR s-a aflat permanent în fruntea acestei bătălii. După anul 2000 s-au schimbat multe în România. Chiar dacă nu am devenit un model de prosperitate și justiție socială, cel puțin nivelul de stabilitate cîștigat în timp ne permitea să ne păstrăm speranțele pentru viitor. Din aceste motive, inflația este un subiect despre care nu aș mai fi dorit să vorbim. Dar cum viața bate filmul, iată că și la noi reapar semnele inflației. ROBOR crește și nu poate fi arestat, așa cum nici RASDAQ nu a putut fi arestat cu altă ocazie; veniturile cresc și ele vesele fără să țină cont de starea economiei; oamenii politici își oferă avantaje după avantaje; cursul de schimb se depreciază fără să asculte de indicațiile de la partid și prețurile mari, cu multe zerouri, ne anunță că își vor face și ele apariția. Dacă medicii știu că temperatura în interiorul unui organism uman înseamnă boal, și economiștii știu că inflația în interiorul unui organism economic înseamnă tot boală. Despre ce boală este vorba, și într-un caz, și în celălalt, rămîne de stabilit ulterior, după analize atente.
Nu voi insista foarte mult asupra cauzelor care provoacă inflația. În esență este vorba despre gestiunea frauduloasă a monedei din hîrtie. Silviu Cerna arată, vorbind despre moneda din hîrtie: „Biletele de bancă nu valorează mai mult decît valoarea pe care le-o conferă încrederea pe care o au în ele deținătorii“ (Silviu Cerna, Sistemul monetar și politica monetară, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 13). După secole de probleme generate de tipărirea masivă de bilete de bancă, spre finalul secolului trecut, statele au făcut progrese importante în combaterea inflației. A fost decretată ca fiind „inamicul public numărul 1“ și chiar s-a trecut la separarea deciziilor de politică monetară de deciziile politice, prin independența băncilor centrale. Gestiunea monedei din hîrtie este în sine o activitate sofisticată, avînd în vedere că această formă monetară nu are o valoare proprie. Deposedați fiind de mașina de tipărit bani, oamenii politici au rămas cu posibilități mai restrînse de a produce inflație. Dar aceste posibilități încă există, dovadă modul cum Guvernul României conduce politicile fiscale și de venituri în ultima perioadă. Statele puternice nu se mai confruntă cu inflația. Am putea spune că fenomenul este acum semnalul sărăciei și al slăbiciunii instituționale din statele de mîna a doua. Dezechilibrul dintre cerere și ofertă obținut prin mărirea artificială a cererii este cea mai sigură metodă de obținere a creșterilor de prețuri. Reechilibrarea economiei prin creșteri de prețuri se produce în mod spontan. Practic, stabilitatea sau instabilitatea prețurilor semnalează sănătatea sau lipsa de sănătate a organismului economic. A obține inflație este un lucru mult mai simplu decît a o combate. Ani de zile de stabilitate și politici economice prudente pot fi compromiși în cîteva luni de entuziasm bolnăvicios. Pentru că ceea ce trăim azi în România este un entuziasm bolnăvicios. Deci, dacă nu este vorba despre războaie sau revoluții, pornirea inflației pe timp de pace are doar cauze de ordin politic și de transpunere în economie a unor decizii politice eronate.
Despre efectele inflației aș dori să vorbim mai mult pentru că sînt chiar mai interesante decît cauzele. Ele ne spun cui folosește inflația și atunci putem afla și de ce a fost pornit fenomenul. În esență este vorba despre utilizarea inflației ca un impozit prin intermediul căruia se transferă resurse în interiorul unei societăți. Dar acesta este deja un șablon în exprimare. Dacă spunem doar atît se cheamă că nu am spus mare lucru. Trebuie să explicăm și mecanismul, care în esența sa este unul simplu. Creșterile de prețuri fiind generalizate, afectează pe toată lumea. Indiferent cine este cel care cumpără un produs, el este obligat să plătească prețul cerut. Calitatea de consumatori este una care nivelează oamenii. Cu toții trebuie să cumpărăm pîine, haine sau benzină. Creșterile de prețuri ne afectează în aceeași măsură. Pe de altă parte, posibilitățile de a ne apăra de aceste creșteri de prețuri sînt diferite, și aici operează caracterul injust al inflației. Dacă vom urmări, de exemplu, cu cît au crescut veniturile oamenilor politici din România în ultimul timp și cu cît a crescut, să zicem, pensia medie, ne dăm seama că unii se apără eficient de inflație, iar ceilalți sînt victimele ei. Ce putere au pensionarii să-și crească pensiile? Nici una! Cu alte cuvinte, penalizarea pe care o plătim la magazine este suportată de toți, iar compensarea pierderilor este la îndemîna doar a unora dintre noi. Din această cauză putem spune că acest transfer nu se produce oricum, ci are mereu o singură direcție, anume dinspre cei defavorizați social înspre cei bine plasați din acest punct de vedere. Adică este un impozit injust, care îi sărăcește pe cei săraci și-i îmbogățește și mai mult pe cei puternici. Dacă un proces economic poate prilejui o haiducie inversă de tip social, atunci acest fenomen este inflația. Galbraith o spune foarte clar, arătînd că inflația antrenează transferul resurselor de la săraci la bogați. Prin intermediul său, repartiția, adică accesul la rezultatele muncii sociale, se tranșează în mod nedrept în favoarea celor mai puternici și mai bine poziționați social. Rezistența la inflație depinde de poziția în ierarhia socială.
Inflația generează un cerc vicios al luptei pentru repartiție. Un cerc vicios și complicat, la capătul căruia dispare încrederea în justețea acestui proces. Mai mult chiar, pentru că îmbogățirea prin inflație seamănă mult cu îmbogățirea pe timp de război, acceptabilitatea socială a îmbogățirii este una extrem de scăzută. Galbraith arată: „Societatea perfectă trebuie să facă diferența între îmbogățire ca un lucru favorabil și acceptat din punct de vedere social și costul social al acesteia“ (J.K. Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurosong & Book, București, 1997, p. 33). Oamenii simt că ceva nu este în regulă și nici nu trebuie să fii mare specialist pentru a a-ți da seama că tu suporți prețurile mari din magazine, sărăcind, în timp ce vecinul tău, demnitarul, prosperă. Este vorba despre un bun-simț comun. Situația are ca efect conflictul social și erodarea pe fond a capitalului social al unei națiuni. Inflația generează neîncredere și neliniște. Averile sînt și mai puternic contestate, iar extremele politice, de stînga și de dreapta, încep să devină din nou populare. Statul român nu excelează la capitolul încredere din partea cetățenilor pe care îi reprezintă. Inflația nu ar face decît să șubrezească și mai mult o liniște socială cu greu cîștigată, în ani de politici antiinflaționiste. România nu este o țară în care omul bogat și puternic să fie privit cu simpatie. Se întîmplă asta din multe motive care țin de tipul de construcție socială pe care am reușit s-o punem în practică. Pe acest fond, inflația poate distruge și bruma de acceptabilitate pe care cu greu am dobîndit-o. Cu alte cuvinte, acumularea de capitaluri bănești prin inflație duce la pierderea unui capital mult mai important, și anume capitalul social.
Așa cum este normal, ne putem gîndi la ce-i de făcut. Ar trebui să facem un lucru extrem de simplu. Să apărăm stabilitatea economică, cu mari eforturi cîștigată în ultimii ani. Sînt de acord cu cei care spun că la noi sînt încă multe de făcut. Așa este. Mai sînt multe de făcut și multe se vor mai face. În mod sigur, multe nu se vor face. Însă orice plan de viitor presupune o anume stabilitate a sistemului. Incertitudinea este cel mai mare dușman al celor care se gîndesc la viitor și care sînt chemați să planifice. Pe timp de inflație, însă, pînă și speranțele dispar. Ce este cel mai rău e faptul că neîncrederea și instabilitatea se pot autoalimenta. Cei care decid mersul lucrurilor trebuie să înțeleagă că inflația nu este un fenomen pe care să crezi că-l poți combate din sufragerie. Odată instalată, ea va produce daune foarte mari. Ca și sănătatea umană, și cea economică este mai bine să fie apărată din vreme. Mersul la medic presupune costuri enorme cu tratamente. Dacă economia românească intră în instabilitate, nimeni nu va mai putea da termene pentru trecerea la moneda unică sau termene pentru creșterea nivelului de trai. În același timp, nu este de ajuns ca bătălia împotriva inflației să fie lăsată doar în seama BNR. Secretul stabilității prețurilor este un parteneriat activ între Guvernul României și BNR. Altfel se poate ca munca celor de pe urmă să fie subminată de măsurile aiuritoare ale celor dintîi.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.
