Criteriile de performanţă pentru evaluarea cadrelor didactice din învăţămîntul preuniversitar, publicate în Monitorul Oficial în 2009, dau măsura clarităţii şi eficienţei lor încă din primul paragraf, cel care descrie scopul pe care-l are conceperea lor: „Prezenta propunere de criterii vizează creşterea calităţii educaţiei prin stabilirea clară a responsabilităţii cadrului didactic, atît din perspectiva calităţii, cît şi din cea a iminentei descentralizări a sistemului de învăţămînt.“ Este vorba, deci, pe de o parte, despre o creştere a calităţii din perspectiva calităţii, logic nu? Pe de altă parte, să ne fie clar că, dacă pînă acum, într-un sistem de învăţămînt centralizat, profesorul trebuia privit ca un mic iresponsabil, care se ascundea după fustele ministerelor, acum, odată cu „iminenta descentralizare“, se va maturiza şi va fi capabil să suporte consecinţele propriilor fapte. Dar să trecem la procedura de evaluare: mai întîi, cadrul didactic îşi va face autoevaluarea, completînd o fişă care conţine 38 de itemi. Urmează „evaluarea colegială“, care este făcută, conform normelor descrise în document, de şeful direct, prin completarea aceleiaşi fişe, şi evaluarea făcută de directorul unităţii. Aşadar, măsurat şi cîntărit de trei ori, profesorul se prezintă în faţa Consiliului de Administraţie al şcolii, unde are loc un interviu. Dacă sînt diferenţe între cele trei evaluări, cei implicaţi trebuie să aducă dovezi în sprijinul afirmaţiilor lor. Lipsesc doar juraţii, martorii şi detectivii particulari. 

Pentru fiecare dintre cele 38 de criterii de evaluare îndeplinit, profesorul primeşte puncte. E greu de ghicit însă care sînt normele după care s-a făcut acest punctaj: de ce, de pildă, pentru „Respectarea tuturor prevederilor legale privind drepturile copilului şi drepturile omului“ primeşte 1 punct, iar pentru „Acordarea unui respect egal tuturor educabililor (sic!) indiferent de mediul de provenienţă, capacitatea de învăţare şi rezultatele obţinute“ primeşte 2 puncte. (Cel căruia profesorul îi predă are statutul de „şcolar“, „elev“, nu de „educabil“, care înseamnă doar cineva care poate fi educat şi implică şi existenţa unei categorii de „ineducabili“.) De ce „Participarea la activităţile metodice şi ştiinţifice stabilite la nivel de catedră, unitate de învăţămînt, localitate“, activitate notată cu 3 puncte, este mai puţin importantă decît „Participarea la programele de formare obligatorii stabilite la nivel naţional sau local“, notată cu 5 puncte? 

Descrierea criteriilor de performanţă e plină de clişee, fraze pompoase, exprimări echivoce sau eronate, alăturări dubioase de cuvinte. Astfel, ca să primească notă mare la evaluare, dascălul trebuie să îndeplinească astfel de obiective: „Adaptarea limbajului la nivelul achiziţiilor anterioare ale educabililor“, „Utilizarea experienţei individuale şi a achiziţiilor anterioare de învăţare ale educabililor“, „Realizarea de activităţi extracurriculare care contribuie direct la atingerea obiectivelor curriculare, ale dezvoltării personale, instituţionale şi comunitare sau a celor propuse de beneficiarii de educaţie“, precum şi „Realizarea/Participarea la programe/activităţi în spiritul integrării şi solidarităţii europene“. 

Dar despre evaluarea profesorilor voi mai scrie şi în numărul viitor. Deocamdată, vreau doar să remarc faptul că pe forumul cadrelor didactice de pe site-ul Ministerului Educaţiei nu se plînge nimeni de fişa de evaluare. După discuţiile pe care le poartă acolo, dascălii par mai curînd preocupaţi de felul în care fişa poate fi procurată şi de modul în care trebuie completată.   

Maria Iordănescu este psiholog.