Cum îți asumi meseria?
Sentimentul autentic de apartenență la o societate este poate printre cele mai importante puncte de plecare atunci cînd îți dorești să trăiești într-o societate sănătoasă, acea societate în care să te simți în siguranță și care să ți îngăduie să te dezvolți. Prin asumarea acestei apartenențe îți asumi, de fapt, o conduită morală și civică, respectarea legilor, respectarea drepturilor celui de lîngă tine și, nu în ultimul rînd, implicarea în viața Cetății.
În România ultimilor ani, această sintagmă – „implicarea în viața Cetății“ – se folosește cel mai adesea în relație cu domeniul politic – să votezi, în primul rînd. Bineînțeles, votul, cu atît mai mult într-o țară în care democrația nu a devenit încă de la sine înțeleasă, este un instrument vital prin care să-ți poți construi acea societate de care să simți că aparții. Însă acest instrument nu trebuie folosit doar o dată la cîțiva ani. Greutatea lui constă tocmai în implicarea în viața cetății zi de zi și pe toate planurile. Iar implicarea aceasta începe și de la firul ierbii.
Căci degeaba vom protesta în Piața Victoriei contra corupției, dacă în ograda noastră vom păstra micile matrapazlîcuri. Degeaba vom cere politicienilor să își facă meseria, dacă noi, la locul nostru de muncă, facem lucrurile de mîntuială.
Cînd ceri calitate trebuie să oferi calitate, în orice domeniu ai profesa. Dacă, de pildă, fușerești încălțările unui client, pentru că n-ai chef sau nu știi s-o faci mai bine, ce drept moral ai să te plîngi de incompetență la nivel înalt? Dacă iei sau dai șpagă la locul de muncă, ce drept moral ai să te plîngi de corupție? Dacă alegi, ca jurnalist, să pompezi pentru audiență știri de cancan sau fake news-uri, ce drept moral ai să te plîngi că publicul e slab educat și că, de fapt, nu vrea calitate?
Bineînțeles, odată cu explozia social media, jurnalismul pare a fi la îndemîna oricui. Jurnaliștii adevărați, cei cu patalama, au de luptat nu doar cu așa-numiții influencer-i, oameni care le au din plin cu charisma și mai puțin cu viziunea de ansamblu care asigură obiectivitatea unui bun meseriaș al presei, dar și cu acei pseudojurnaliști angajați precum vînzătorii la tarabă, care încearcă să te convingă să cumperi produse ieftine sau defecte, la un preț exorbitant.
Pentru că, pînă la urmă, toți cei care nu își asumă meseria (oricare ar fi aceasta) ajung să plătească, într-un fel sau altul, un preț pentru lipsa lor de responsabilitate. Și, întocmai ca în orice altă meserie, și în jurnalism există acest efect de bumerang. Dacă un pantofar vinde pantofi, jurnalistul „vinde“ informație. Iar calitatea produsului vîndut, fie că vorbim despre pantofi, fie despre informație, are întotdeauna impact. Extrapolînd, dacă alegi, de pildă, dintr-un motiv sau altul, să vinzi știri false sau să manipulezi publicul, pentru bani, vei constata că banii cîștigați astfel îi poți da unui pantofar care, la rîndul său, trăind într-o societate care nu apreciază valoarea, te va înșela la calitate. Și reciproca este valabilă: cu cît vei vinde informație mai de calitate, cu atît vei avea un public mai conștient, mai educat, care va vota o elită politică aptă să guverneze o societate sănătoasă, acea societate care va prețui calitatea – drept urmare și probabilitatea ca pantofarul să fie un bun meseriaș va crește.
Revenind însă la meseria de jurnalist și la responsabilitățile pe care aceasta le implică, se spune că, în ceea ce privește o informare corectă, în relația dintre presă și public există doi jucători: jurnalistul, cel care livrează informația, și consumatorul, cel care, pentru a fi bine informat, are, la rîndul său, datoria să aleagă cum și de unde se informează.
Dar cît este de echitabilă această afirmație? Pentru că, dacă delegi responsabilitatea informării corecte unui public consumator, mai putem vorbi despre jurnalism asumat? Dacă, de pildă, distribui un fake-news, din diferite motive, pornind de la interese care țin de agenda editorială pînă la pură incompetență, cît de liniștitor e să ne gîndim că un consumator educat în mass-media va ști să verifice informația din mai multe surse?
Să verifici o informație cere, în primul rînd, mult timp. Pentru că azi nu mai e suficient să verifici o știre din mai multe surse. De exemplu, un site de știri lansează o știre cu iz de „bombă“. Eventual nesemnată sau trecută sub genericul „Redacția“. Știrea este preluată mai apoi de alte site-uri, de televiziuni, de publicații, toate punîndu-se la adăpost de asumarea știrii respective prin citarea sursei principale: „potrivit site-ului cutare“. Astfel, știrea inițială, care poate fi un fake news, se propagă cu iuțeală de la site la site, se revarsă în social media, chiar neverificată fiind – pentru că, nu-i așa, toți vor o bucățică de audiență –, și devine o știre națională. Consumatorul va vedea știrea respectivă pe mai multe site-uri și, fără a da atenție faptului că toți citează o singură sursă, va fi predispus să înghită gălușca, fiind convins că este reală, pentru că, nu-i așa, s-a informat din mai multe „surse“, ignorînd faptul că este victima unei singure surse citate și răscitate.
Să fii un consumator educat de mass-media în România, adică să nu crezi că tot ce se scrie este și adevărat, nu e chiar la îndemîna tuturor. Avem de-a face, pînă la urmă, cu un caz clar de „Catch 22“. Să știi să te informezi corect înseamnă să ai în spate educația unei prese de calitate. Or, la noi, presa s-a reinventat din mers, după Revoluție, devenind un business înainte de a pune bazele unei deontologii. Și atît jurnalistul, cît și consumatorul de presă au picat, încă din primii ani de presă liberă, în plasa senzaționalului, iar acest senzațional a devenit turnesol pentru o presă pervertită și antonimă acelei meserii pe care doar o elită minoritară de jurnaliști profesioniști și-o mai asumă ca atare.
Vorbind despre o presă de calitate, vorbim, inevitabil, și de investiții financiare. Să îți permiți să ai o redacție de oameni bine pregătiți, care au resursele necesare investigațiilor, anchetelor, care se pot dedica 100% meseriei fără a fi nevoiți să aibă și alte proiecte suplimentare (din cauza salariilor mici), este astăzi un lux pe care nu foarte mulți și-l mai asumă. Mai ales că, în cazul în care oricum se mizează pe senzațional sau pe propagarea unei agende editoriale pervertite, nici nu prea vrei să ai de-a face cu jurnaliști profesioniști care își asumă meseria și care ar refuza să facă rabat de la deontologie, ci mai degrabă cu oameni dispuși la compromisuri și care să se priceapă la vînzări.
Bunăoară, o știre despre un accident rutier cauzat de drumurile proaste o vei prezenta mai degrabă într-un siaj emoțional, întrebînd rudele victimei cum se (mai) simt, dînd eventual un search pe Facebook ca să mediatizezi ultima postare a victimei, difuzînd poze sau amănunte intime legate de aceasta. Și vei avea o știre emoțională care va face audiență, dar nu vei informa cu nimic publicul, nu vei stîrni o anchetă despre starea drumurilor și nu vei mediatiza problema reală din spatele accidentului.
Sau, mizînd pe același fond emoțional, cum a fost cazul crimelor de la Caracal, în loc să pornești și să menții o anchetă despre ce se întîmplă în România la capitolul „trafic de persoane“, să investighezi activitatea unor instituții precum Agenția Națională contra Traficului de Persoane, preferi să atragi rapid publicul pe spuza ta, prin elaborarea unor teorii ale conspirațiilor („fetele sînt încă în viață“), teorii care au avut un impact negativ la nivel personal în ceea ce privește familiile victimelor și care, la nivel general, au îndepărtat publicul de informații reale și, prin urmare, folositoare.
Atrăgînd însă publicul prin acest artificiu al senzaționalului, nu doar că îl saturezi, făcîndu-l să își piardă interesul pentru un subiect uneori de importanță majoră chiar pentru bunăstarea lui, dar îl și îndepărtezi de jurnalismul de calitate, acel jurnalism asumat, care nu se repede la ciolanul știrii senzaționale pentru cîteva click-uri în plus, ci stă să investigheze, să înțeleagă contextul și să livreze o informație solidă.
Și, în timp, bombardînd publicul cu un jurnalism iresponsabil, lesne de făcut și cu moț de divertisment, vei avea un public dezinformat și, prin urmare, neimplicat autentic în viața Cetății. Acea Cetate în care trăiești și tu.
Articol susținut de British American Tobacco în cadrul campaniei Alege Asumat
