Scriu de pe balconul unei vile (guest house) din Cavarna, Bulgaria. Vila pare construită prin anii ’90, nu e nici frumoasă, nici urîtă, e doar funcțională. Pentru 30 de euro pe noapte, am primit un apartament de 40 mp, utilat aproape cu de toate, de la prosoape la prăjitor de pîine și indispensabilul tirbușon, aseară m-am holbat vreo oră la vinurile bulgărești dintr-un supermarket și tot nu l-am nimerit pe cel care trebuia. N-are mașină de spălat, dar cui îi trebuie mașină de spălat în vacanță? Televizorul (tot de prin anii ’90) nu merge, dar nu ne-am obosit să-i spunem proprietarului, cui îi trebuie televizor? (Semnalul wi-fi, în schimb, e foarte bun, așa că ne putem uita la Netflix.) Cam așa e toată Bulgaria turistică – ieftină și „funcțională“ la limită, nimic nu e impecabil, însă n-ai de ce să te plîngi, te adaptezi, mai ales că seamănă cu România în cea mai bună dintre variantele ei. Priveliștea de pe balcon face toți banii. Vila se află pe deal, undeva deasupra plajei, micuță, dar curată și cochetă, e înconjurată de vegetație, se vede marea pînă hăt departe, cu nuanțe surprinzătoare și mediteraneene de albastru pe care marea noastră, tot cea neagră, parcă nu le are, se mai văd și o construcție comunistă gri abandonată pe mal, probabil un siloz, și un colț alb de „munte“ care îmi amintește de relieful din Croația și în spatele căruia, seara, apune soarele. De jos, de pe plajă, ajung pînă la mine glasuri de copii care fac baie în mare, îți creează o senzație plăcută, reconfortantă, nu se aude muzică din boxe și nici claxoane, deși mașinile au voie pînă aproape pe plajă, însă cumva se încadrează în peisaj, nu sînt intruzive, poate pentru faptul că există și o parcare bine organizată și nimeni nu abuzează de mașină, oamenii preferă să urce pe jos treptele pînă pe deal. E un loc ideal pentru scris, un articol pentru Dilema veche, un roman, orice, am ales să scriu despre marea asta „bulgărească“ după care am ajuns să tînjesc în fiecare an. O mare „funcțională“ și, totuși, foarte aparte.

În ziua în care am plecat din București, compatrioții noștri se întorceau din minivacanța de Sfînta Maria, pe celălalt sens al autostrăzii era jale, se formase un ambuteiaj la Fetești, la taxa de pod, pentru că puțini își amintiseră că se poate plăti online sau prin sms. Se claxona în neștire, apăruse și Poliția care, ca de obicei, nu făcea față, mă întrebam cum o fi să te întorci din vacanță plin de nervi și de draci. Din fericire, noi mergeam lejer spre mare și ne propuseserăm să mîncăm înainte de a trece granița, poate în 2 Mai, poate în Vama Veche. 2 Mai a picat din start, pe marginea drumului erau înșirate zeci pe mașini, una după alta, era imposibil să găsești un loc. 2 Mai – un sat prăfos, în care s-a construit haotic și fără gust, supraevaluat, sufocat. N-am avut mai mult noroc nici în Vamă, am parcat pentru cinci minute, a apărut unul cu ceva autoritate (locală) care ne-a zis să mutăm mașina pentru că blocăm nu știu ce, eram chiar lîngă un coș de gunoi din care se revărsau zoaiele tuturor turiștilor din ultimele zile, m am uitat la oameni și mi s-a părut că redescopăr acolo întreg Bucureștiul, cu toată agresivitatea și mitocănia lui. Așa că am trecut repede granița, vama pe sensul nostru de mers era pustie, bulgarul ne-a urat „Drum bun!“ și bun a fost, mașinile de pe șosea au început să se împuțineze, era liniște, doar vegetația pîrjolită de soarele unui final de august în această țară a nimănui, cum îmi place mie să-i zic, o Bulgarie uitată, o Românie pierdută, mirosea a mare, în mai puțin de o jumătate de oră eram la Krapeț, mîncam rapane și scoici la Morski Briz, lipie caldă cu usturoi și roșii cu gust de roșie, pe terasa unde chelnerii știu românește și unde nu se pune muzică, nu se strigă cu „mă“, „bă“ și „hai!“, se aude doar marea, clinchet de tacîmuri și de pahare, glasurile „în surdină“ ale altor turiști români care fug de România, plus cîțiva nemți.

Am mai trecut de două ori prin Krapeț, însă n-am stat niciodată, acum am rămas o noapte, fără booking, fără rezervare, ne am oprit la întîmplare la primul guest house de pe marginea drumului, 50 de leva camera, femeia vorbea o engleză impecabilă, fără accent slav, am rîs cînd ne-am imaginat că studiase la Oxford. O cameră mică, curată, cu același televizor din anii ’90, doar că în varianta de buzunar. Seara am stat pe șezlonguri lîngă piscină, de fapt un soi de lighean cu mozaic din anii ’80, am ascultat greierii și ne am uitat la stele, ni s-a alăturat un cuplu de nemți cu doi cîini, fără rasă, fără personalitate, care arătau de parcă tocmai ar fi fost salvați din adăposturile din România. Nu i-am întrebat de unde îi au, dar îi iubeau nespus. Plaja de la Krapeț e minunată, așa cum era pe timpuri cea din Vamă, lată, cu nisip, în plus cu umbră din belșug, căci te poți retrage oricînd în pădurice, un paradis al rulotiștilor, corturarilor, greierilor și broaștelor, te surprinde toată sălbăticia asta cum nu credeai că o să mai găsești pe malul vreunei mări, toată vegetația care crește haotic, năpădește campingul din anii ’80. Chiar la capătul drumului spre plajă sînt pubelele de gunoi și se vede faptul că oamenii care trec pe acolo chiar țin cont de ele, gunoi n-o să mai vezi în altă parte, nici chiștoace nu prea sînt în nisip (acum doi ani, am adunat trei pumni de chiștoace, în Vamă, de pe o porțiune de 2 mp, cît să mi întind prosopul), există un singur beach bar întreținut de niște tineri bărboși care parcă fac parte din „rezistența“ bulgară (împotriva cui?), muzică chill, la un volum decent, există și un salvamar cam puriu care vine plictisit „la muncă“ pe la opt, opt și jumătate, există și un măgar pe marginea drumului pe care îl mîngîie toți. Satul în sine pare îngropat în el însuși și are un ritm al lui pe care turismul recent nu l-a afectat cu nimic. Vei găsi mereu aici un grup de localnici la crîșma din centru care joacă cărți, beau bere la pet și îndrumă turiștii spre unicul bancomat, cel de la poștă, care de cele mai multe ori e out of service. Le vei găsi și pe cele trei femei cu roșii, ardei și pepeni în mica piață imporvizată, trei tarabe, ele o rup un pic pe românește. Perfect vorbește bulgăroaica de la bodega din capătul satului, cea unde am mîncat o omletă cu brînză perfectă pentru o dimineață de luni, în timp ce am urmărit o broscuță încremenită în micul iaz din mijlocul curții, se mișca aproape imperceptibil. Și nu doar că vorbește românește, dar și zîmbește tot timpul, un zîmbet cald, plăcut, cînd ne-am urcat în mașină și am plecat ne-a făcut cu mîna, deși ne cunoscuserăm doar în urmă cu o jumătate de oră, nici măcar o bere nu băuserăm la crîșma ei. Am lăsat Krapețul în urmă cu senzația unui timp imprecis, netrăit îndeajuns, un timp în care m-aș întoarce oricînd, poate chiar aș rămîne acolo, ca într-o buclă. Și am ajuns în sfîrșit la Cavarna, un orășel socialist cu blocuri jupuite, cu multe second hand-uri și patiserii, cu mame tinere care își plimbă copiii în cărucioare în zona pietonală, însă ritmul și starea erau aceleași ca la Krapeț. Bulgarul de la vilă, după toate aparențele un pensionar care își ocupă și el timpul cu turiștii, nu știa nici o limbă în afară de a lui, ne-am înțeles prin semne și Google Translate. A învățat la vîrsta lui să folosească booking, deși își notează conștiincios în paralel, pe un carnețel, zilele, orele, cine vine și cine pleacă. Toți bulgarii, de fapt, „au învățat“ din mers să facă turism, însă n-au făcut-o parcă împotriva voinței lor, ca românii, nu par puși pe căpătuială și înțeleg că lucrurile se fac relaxat și cu zîmbetul pe buze. Mi-am dat seama că iubesc marea asta „bulgărească“ din nord (după Balcic, e un pic altă atmosferă, mai „sovietică“), cu toate satele și orășelele ei în descompunere, cu rămășițele unui comunism parcă mai blînd și – nu credeam că voi spune asta – mă bucur că nu a rămas a noastră. Nici nu vreau să mă gîndesc în ce hal ar fi ajuns.

Foto: Cavarna, wikimedia commons