- privelişti de prin Ţara Haţegului -

Primele impresii 

Densuşul e o comună undeva în nord-vestul Ţării Haţegului, situată la capătul unor văi prin care se scurg în depresiune nu prea înalţii munţi Poiana Ruscăi. De vii dinspre Caransebeş, la vreo şase kilometri înainte de Haţeg, prin centrul Toteştiului, trebuie să faci stînga. Un panou plasat chiar la intersecţie te informează că pînă la biserica Densuş, „monument istoric atestat din sec. XIII“, mai ai tot şase kilometri. Despre vreunul dintre Densuşieni – nimic! 

De la ieşirea din Toteşti, drumul, şerpuind printre plopi, te poartă prin depresiunea ce se înalţă pe terase succesive. În faţă – Poiana Ruscă; în dreapta şi puţin în spate – Şureanu; înapoi – Retezatul. Încet-încet, te îndrepţi spre o vale ce pare largă printre dealurile joase. După ce treci de micul sat Hăţăgel, la capătul unei pante, pe lîngă ramurile unor pomi fructiferi nu prea înalţi, descoperi şi ţinta: turnul ciudat al bisericii din Densuş. Primele clădiri de care te izbeşti sînt grajdurile fostului CAP: destul de îngrijite, transformate între timp în fermă capitalistă, cu utilaje agricole oprite parcă la întîmplare prin spaţiul imens. O spărtură în asfalt de-a lungul şoselei îţi atrage atenţia că, nu de mult, s-a introdus apa potabilă în sat. Am vaga impresie că, după ce se finaliza totul, inclusiv reasfaltarea, vor începe să spargă din nou, pentru canalizare… 

Gospodării îngrijite, case vechi (sau şuri) de lemn, alternînd cu construcţii masive de cărămidă, tencuite. La prima curbă mai importantă îţi aţine calea un stîlp de curent, cu cel puţin patru pui de barză cocoţaţi în cuibul din vîrful lui. După el, dai de-o casă ascunsă bine sub viţă-de-vie şi nu numai, cu prispă veche, geamuri mici de lemn şi antenă parabolică. Într-o parte a zidului de la poartă, din cărămidă roşie văruită-n alb, stă încastrată într-o nişă cu arcadă o uluitoare cruce martelată, cu-o poză-ntr-un cadru oval, înfăţişînd un militar tînăr încă, născut într-un război şi mort în altul, ce parcă abia-şi stăpîneşte un zîmbet cu influenţe de monalisă masculină. „Întru amintirea Eroului Sold. DIONI BENIAMIN născ. 1914, mort în războiul sfînt al reîntregirii Ardealului… (prea multe cuvinte ce nu le-am mai putut descifra). Deplîns de tata Iulian şi mama Ioana.“ 

Conacul din centrul satului 

După încă vreo cîteva curbe, pe stînga apare clădirea nouă a Primăriei, cu două nivele plus un acoperiş ce aduce a mansardă, separată, printr-un zid înalt de bolţari de vechiul conac, cu acoperişul prăbuşit, din care acum se mai înalţă numai cele două coloane ale fostelor hornuri. Doar deasupra aripilor laterale, acoperişul de tablă, pe plan pătrat terminat în cupolă, mai rezistă. În perioada comunistă, vechiul peron din faţa conacului a fost betonat temeinic şi transformat în rampă de încărcare. A ce, habar n-am! Cîteva dale mari, tot de beton, traversează curtea imensă, înierbată, de la poartă pînă la intrare. Pe cea de-a patra latură, curtea este închisă de ceva ce aduce a grajd imens. Două vaci îşi văd liniştite de iarba şi de balega lor. 

Pe site-ul Primăriei n-am găsit nici o informaţie despre conacul în cauză, dar poate că n-am ştiut unde să caut. Aşa că intru în magazinul sătesc de lîngă curtea conacului. Cele două scaune şi măsuţa de afară, precum şi cele cîteva măsuţe mici din interior îmi confirmă faptul că mă aflu la un fel de terasă locală. Vînzătoarea/barmaniţa îşi întrerupe activitatea de croşetat, îmi dă o bere Haţegana şi îmi povesteşte o scurtă istorie a conacului. „E în paragină, că nu de mult abia o fost retrocedat familiei. Nu ştiu cum se cheamă, dar sînt în proces cu Primăria, că şi clădirea aia nouă o fost construită pe terenul lor, iar acum vreau despăgubiri“ – îmi spune femeia. Se pare că autorităţile locale nu numai că nu le dau nici un ban, dar „le-or tras şi-o amendă că-şi lasă casa în paragină“… Dau să intru şi la Primărie, dar poarta e închisă şi drumul mi-e barat de maşina Poliţiei Rurale. 

 

Umbra Densuşienilor – instantanee palide 

Aşa că mă îndrept spre partea opusă a piaţetei centrale, unde sub ramurile unor copaci imenşi, cu miros de nuc, odihneşte la umbră, pe un soclu ridicat pe trei trepte, bustul lui Ovid Densusianu (1873 – 1938), cel mai cunoscut dintre Densuşieni şi singurul care a renunţat la diacriticul de sub cel de-al doilea „s“. Fiu al lui Aron şi nepot de frate al lui Nicolae, de Ovid mai aminteşte acum prin locurile natale doar acest bust, nu prea impresionant, poate şi datorită deschiderii largi a piaţetei. Lîngă el, un panou informativ, îngrijit, dar cam decolorat de soare, anunţă inutil, sub formă de titlu, că „Eşti oaspete în Ţara Haţegului“. Caut în cele două registre – „Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului“ şi „Comuna Densuş“ informaţii despre obiectul interesului meu, dar iarăşi nimic. Dinozaurii ca dinozaurii, dar mi se atrage atenţia că, printre ceea ce trebuie vizitat la Densuş, în calitatea sa de comună, nu de sat, sînt două biserici (una e la Peşteana), un muzeu al satului haţegan amenajat de o familie (aici iar nu ştiu dacă „Nenea Antonică“ din Peşteana e proprietarul sau el doar oferă informaţiile), Tăul fără fund – o „mlaştină cu plante carnivore“ (interesant, dar cred că e nevoie de timp ca să observi cum mănîncă plantele, mai ales dacă nu cunoşti orele de masă şi rişti să pici între mese, cînd ierburile-s deja sătule), zona vulcanică Ştei (cu „faleze de lavă şi bombe vulcanice“ de pe vremea dinozaurilor) şi satul izolat Poieni, pe care-mi propun, de altfel, să-l şi văd in situ. 

În schimb, satul pare să fi uitat complet că o singură familie, care şi-a respectat locurile natale atît de mult încît şi-au schimbat şi numele după cel al localităţii (iniţial, familia s-a numit simplu, Pop), a dat Academiei Române trei membrii din rîndurile ei, însă nici cu predecesorii ori cu descendenţii nu s-a făcut de ruşine. Nici vorbă nu poate fi de vreo „Casă a Densuşienilor“, mai ales în vremurile actuale, cînd muzeele, atîtea cîte sînt şi cum sînt, abia mai funcţionează, iar fondurile personale sînt împrăştiate pe la diferite alte instituţii. Şi din păcate, nici busturile nu prea spun mare lucru, căci piatra e piatră şi bronzul bronz, iar scrisul – singurul cît de cît lămuritor, lipseşte şi de pe panourile oficiale. După ce am căutat în zadar o eventuală reprezentare a lui Aron Densuşianu, am apucat-o încet spre vechea biserică de piatră. Iar în faţa intrării în cimitir l-am descoperit pe Nicolae Densuşianu (1846-1911), amplasat oarecum nepotrivit în respectiva locaţie. Mai bine-l puneau şi pe el în piaţetă sau, cel puţin, în faţa casei parohiale din imediata apropiere, ce se înalţă – după cum mi s-a spus – pe locul fostei case părinteşti a autorului Revoluţiunii lui Horea… 

 

Biserica şi preotul ei 

Cînd am ajuns lîngă biserică, un autocar îşi revărsase turiştii lîngă poartă. Unii se căţăraseră pe gard, alţii luau o gustare frugală pe iarba dintre morminte, la umbră, sau fotografiau de zor biserica cu arhitectură ciudată, eclectică. Iar în interior, la răcoare şi adăpost, vreo zece femei de vîrste diferite şi un tînăr ascultau sfaturile părintelui Alexandru Gherghel, paroh la Densuş de peste zece ani. Poate că nici nu e prea în vîrstă, dar statura şi înfăţişarea lui sînt impunătoare, mai ales în răcoarea şi semi-întunericul din interiorul mic, impresionant, unic. Fotografiatul şi filmatul sînt interzise, aşa că am privit cu atenţie stîlpii pătraţi, picturile, nişele şi inventarul sobru al bisericii, în timp ce părintele le vorbeşte celor ce sosiseră înaintea mea despre Dumnezeu, naştere şi iubire, avort şi alte păcate. Nevrînd să ascult cuvinte ce nu-mi sînt adresate mie, am ieşit să mai dau cîteva ture prin grădina-cimitir a bisericii, fotografiind exteriorul, pînă cînd lumea se hotărăşte să plece. Dar apar alţii… Şi apoi încă unii… 

În sfîrşit, parohul de la Densuş rămîne singur şi pătrund din nou în biserică. Îmi vorbeşte despre lăcaşul în care slujeşte, despre Nicolae Densuşianu şi despre răutatea oamenilor. Despre problemele pe care le-a avut. Îmi spune şi pe unde prin sat îi mai pot găsi pe descendenţii familiei. Vocea îi sună fără grabă. „M-or supărat unii cînd au pus bustul lui Nicolae chiar aici, la biserică. Le-am spus că strică parcarea şi nu mai au autocarele unde întoarce. Nu m-au ascultat. Ce era dacă-l puneau acolo, în centru, lîngă Ovid? N-au vrut. Ba, mai mult, or scris unii prin ziare că mă opun ridicării bustului. Ce am io să mă opun? Le-am spus doar cum am crezut că-i mai bine“ – mi se destăinuie el. Aş fi vrut să-i spun că cel mai bine e să fie lăsate autocarele în piaţetă, unde-i loc destul de-ntors, iar distanţa de acolo şi pînă aici nici nu-i mare. Vreo cinci minute de mers pe jos, în pas domol. Dar tac… În schimb, vorbim destul de mult, despre Densuş şi Densuşieni în principal, dar şi despre altele. Despre soarta muzeelor şi a arhivelor. Despre documente păstrate şi documente pierdute. Despre memoria locului şi uitarea oamenilor. În cele din urmă, chiar dacă părintele pare să nu se grăbească, mă grăbesc eu. Ne luăm la revedere cu speranţa în zile mai bune, apoi eu plec lăsîndu-l să ferece lăcaşul. După ce cobor scările prin cimitirul-grădină, la poartă întîlnesc alţi turişti la fotografiat, ce se îndreaptă direct spre „monumentul istoric atestat din sec. XIII“. Se pare că părintele Alexandru Gherghel n-avea de ce să se grăbească… 

O ultimă privire spre chipul tăiat în marmură albă de sculptorul Ioan Şeu, şi-o iau încet, la-ntors, spre Haţeg, prin Geoparcul Dinozaurilor… Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie şi doctorand la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.