Îmi pipăi coatele și le simt aspre, cu un soi de excrescențe bine definite, perfect rotunde pe pielea întinsă de os. De unde naiba or fi apărut și de ce? Mă gîndesc că așa o fi dacă le freci toată ziua de un birou, de mînerele de plastic ale scaunelor cu roți care populează locurile unora de muncă, așa o fi dacă mîna dreaptă e gheară permanentă pe mouse – click, scroll, mark, drag and drop. E normal, zic, încercînd să-mi liniștesc neliniștile – dar tocmai coatele astea iritate îmi lipseau acum, cînd am impresia că o să ajung în mormînt în poziția șezînd. N-o să reușească ăștia să-mi întindă picioarele, cineva va trebui să dea cu ciocanul în rotula ruginită, înțepenită și mai tare într-un rigor mortis corporatist.
Dar găsesc o soluție. Iau un soi de pensetă, pare a fi ceva neobișnuit, o pensetă transparentă, are forma uneia chirurgicale, curbate, dar e făcută dintr-un material mai nobil. Cleștar, gen. Scobesc în nodulii formați pe coate cu vîrfurile ei ascuțite, ceva începe a se ivi din carnea care pare moartă, lividă. E un cap de floare. Apuc mai cu nădejde și trag, da, e o floare care seamănă cu un clopoțel violet. Iese cu tot cu petale, cu pistil, cu pețiolul frunzei și trag, și trag. Îmi iese din cotul stîng floarea cu o tulpină nesfîrșită care se continuă apoi cu zona rădăcinii albicioase, fragile, aproape translucidă și plină de sevă. Să aibă un metru jumate cu totul. Din fiecare excrescență din cot iese o asemenea floare interminabilă. Fac un buchet.
Normal că e un vis. Unul pe care îl pun în Top 10 la colecția mea prețioasă pe care o tot înmulțesc cu anii. Gestul pare, desigur, o pastișă nefericită după un roman oarecare, dar a devenit obicei, pentru că visele mele, ca ale tuturor, sînt extraordinare. Îl notez repede dimineața și mă reped apoi la Dicționarul Wordsworth de vise, ca o fată care crede în zodii. La secțiunea flori, nici o vegetală care iese din coatele oamenilor, doar niște sugestii. Între ele – „să visezi flori care cresc într-un sol arid (coatele mele) înseamnă că vei avea niște experiențe triste, dar energia și optimismul te vor face să le depășești întru faimă și fericire”. Ha-ha. Exact mai sus de capitolul florilor, ni se spune ce înseamnă dacă visezi făină (flour, flowers). Nu vă plictisesc acum.
În prefața dicționarului, un citat: Visele sînt semne ale celor ce vor fi. Visăm despre ce se va întîmpla. Freud, zic, s-ar lua cu mîinile de cap. Mă gîndesc că îmi convine interpretarea asta populară, mult mai mult decît să încerc a mă psihanaliza după metoda vieneză de la 1900. Doamne ferește ce mi-o spune inconștientul, iar răbdare să iau pas cu pas toate elementele visului, conținut manifest și conținut latent, nu am. Și nici curaj. Unul singur are puterea să facă o revoluție după ce o visează pe Irma. Și ăla, cu siguranță, nu sînt eu.
Spuneam că am un întreg index de vise pe care le prețuiesc exact așa cum prețuiesc întîmplările reale. Căci ce cadou mai fabulos poate exista decît două vieți paralele? Una diurnă, cealaltă nocturnă, etern fascinantă, plină ori de cea mai nesfîrșită dragoste, ori de cea mai paralizantă frică? Cîte lumi în care doar eu pot ajunge, ce imaginar personal mai creativ decît orice SF, mai improbabil decît orice ființă din fundurile oceanelor! Deseori, înainte de a adormi, rostesc rugăciunea viselor. Să vină și să le țin minte. Așa cum îmi place să mă uit la fotografiile de familie ale oamenilor, la fel îmi place să le ascult visele. Puțini îmi îngăduie sau mi le pot verbaliza. Pe ale mele le țin strîns și le derulez ca pe filme în anume momente. Spații care vibrează, sentimente neomenești care te vor bîntui o săptămînă pe trezie, hibrizi grotești de reacții, culori din alte dimensiuni, toate ale mele.
În scris, există cîțiva visători de meserie. Visători rasați. Unul e Murakami (Haruki), ălălalt e Cărtărescu. Vise la liber.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
