Nu există sănătate bine adaptată la o societate profund bolnavă.“ – Jiddu Krishnamurti 

Astăzi, noi sîntem rezultatul educației primite în familie, al imprimării din mediul social și al alegerii de a ne dezvolta individual. Familia tradițională din societatea românească a trecut prin multe traume purtate din generație în generație, neștiind cum să fie altfel. Copiii erau educați cu bătaia – „Unde dă mama/tata, crește“, cu ironia – „Nu mai plînge, ce, ești papă-lapte?“, cu muștruluiala – „Ți-am zis să fii atent să nu cazi“.

În familia românească predomină suspiciunea și secretul. La nivelul societății, e un efect firesc al anilor de comunism în care nu puteai să ai opinii, să vorbești liber. Era acceptată doar adulația la adresa partidului, iar libertatea de exprimare nu exista, implicînd și restricția libertății de gîndire. Trebuia să-ți însușești gîndirea celor de la putere. Dictatura însemna să-ți anulezi eul și identitatea. Preocuparea unei familii era aceea de a procura hrana și a se feri de tot ce era în preajmă. Tu, copil, erai crescut cu înfricoșare și cu mesajul că peste tot sînt oameni răi care te ascultă, pe tine și pe familia ta, și că nu trebuie să spui ce se discută în casă, ceea ce justifică astăzi starea de paranoia atît de răspîndită, încît îi bănuim chiar și pe cei care fac lucruri bune. În casă nu se discutau probleme de atașament, nu se dezbăteau idei, erai ridiculizat din cauza greșelilor sau a lipsurilor, existau multe tabuuri, restricții în discuții sau reguli de impunere a tăcerii. Părinții perpetuau un model primit în propria familie.

Alți factori care au contribuit la dis-funcționalitatea societății de azi sînt stereotipiile etnice, de gen, de sex etc., care au fost și încă sînt utilizate de-a lungul istoriei pentru a minimaliza oamenii și a i asupri. Tratamentul diferențiat între fete și băieți este instituit încă de la naștere – fetele trebuie să fie feminine, ceea ce înseamnă să fie docile, supuse, slăbuțe, blînde, serviabile, modeste, să aibă grijă de familie, să fie fidele și grijulii și să caute să fie cît mai frumoase, să se poziționeze mai mult ca obiect al dorinței. Pe cînd băieții trebuie să-și nege sensibilitatea, să fie duri și neimplicați emoțional, să aibă spirit de învingător, agresivitate, spirit dominator, comportament de afemeiat, seriozitate în muncă, atitudine superioară față de femei, dispreț față de homosexualitate și preocupare față de statutul social. Educația socială care s-a imprimat formal și informal însemna că lumea trebuie împărțită în învingători și învinși: nu ai voie să simți și să arăți teamă, nu ai voie să fii vulnerabil și este o rușine să ți fie frică.

Toate aceste mesaje le-am internalizat fără a le raționaliza, ducînd la o stare de ambivalență emoțională, care a făcut să deviem către nevroză, paranoia, isterie. Disfuncționalitățile ce se regăsesc în familie au la bază trauma membrilor acesteia. Franz Ruppert, profesor de psihologie la Universitatea din München, psihoterapeut, scrie: „Traumele zguduie credința în siguranța lumii în care trăim, aceasta este o primă conștientizare. Realizăm că oricînd ni se poate întîmpla ceva și că nu deținem controlul, așa cum tindem să credem, asupra vieții noastre. Acestea ne pun în față moartea și ne arată propria neputință“.

Stresul traumatic apare atunci cînd viața îți este amenințată sau ești expus unei vătămări fizice, accidente, atac terorist, dezastre naturale, abuz sexual. Dar stresul traumatic mai înseamnă și ceea ce trăim zi de zi, agresiunea celor din jur, comunicarea pasiv-agresivă cu cei din jur, agresivitatea mascată și uneori directă a oamenilor cu care interacționăm, fie că sînt vecini, colegi sau, pur și simplu, necunoscuți cu care ne întîlnim pe stradă, în mijloacele de transport, trafic, magazin etc. Reacția corpului nostru la stres crescut este de a dezvolta o stare de fugă, luptă sau încremenire în momentul producerii evenimentului traumatic și de a depozita ceea ce simțim cît mai adînc în noi, fără a dori să le expunem, întrucît suferința dată de acestea ne sperie. Nu am primit în educația noastră învățarea de a ne trăi durerea, ci aceasta era minimalizată, mesajul era „Lasă că-ți trece pînă te însori“.

Indiferent că este vorba despre femei sau bărbați, simptomele suferinței psihice sînt multiple. Stările de anxietate, de angoasă, depresia, atacurile de panică, tulburările de identitate, toate sînt rezultatul unor traume psihologice. Pentru unele este suficientă psihoterapia, dar pentru altele se recomandă medicația psihiatrică, deoarece este nevoie de reglarea chimiei creierului, care s-a produs ca reacție fiziologică în urma unei suferințe intense.

Franz Ruppert clasifică traumele do-bîn-dite în copilărie în patru tipuri de traume: existențiale (accident, boală), de pierdere (separarea bruscă, moartea unui părinte), de atașament (părinți indisponibili emoțional) și trauma sistemului de atașament (fapte imorale, cum ar fi incestul). Traumele dau naștere la sentimente de neputință și neajutorare, care duc la o atitudine submisivă sau de agresivitate latentă la vîrsta adultă, căutarea compensării prin adicții, evitarea propriului vid afectiv, centrarea pe modificarea celor din jur și nu a propriului sine, negarea problemelor proprii, foamea emoțională de dragoste, de siguranță. Efectele la vîrsta adultă sînt disocierea personalității, tulburarea de stres posttraumatic, victima devenită agresor, adicția, tendințe de suicid, rămînerea în schema traumatică, anestezia emoțională sau afectivă.

Un alt efect al traumelor familiale și sociale se poate observa astăzi în continuitatea fuzională a copiilor în relația cu părinții. Acești nu se separă la vîrsta adultă – nici părinții nu își lasă copiii să se desprindă și nici aceștia nu pleacă de lîngă ei sau îi implică în deciziile vieții lor, menținînd zona de fuziune. Cuplurile nu se separă nici cînd sentimentele lor sînt mai mult de ură decît de iubire, stau din datorie, sînt subjugați de diferite situații administrative, cum ar fi copiii, creditele etc. Atunci cînd părintele nu are un eu stabil și format, ci este difuz și haotic, transmite acest eu copilului, care îl va prelua ca fiind propriul eu și nu va reuși să se separe de eul părintelui, să aibă încredere în instinctul său, să își formeze o identitate proprie cu opinii, sentimente și gînduri separate.

La nivel social, traumele dobîndite în copilărie se manifestă prin nevoia de a căuta un erou, un salvator, întrucît nu știm cum să ne salvăm și ne menținem emoțional în sfera copilului care are nevoie de ajutor și îndrumare, în credulitatea pe care o avem față de cei care ne promit salvarea.

Vina cultivată ca bază a dezvoltării structurii eului justifică actele tiranului și preluarea opiniei acestuia. A te supune altuia mai puternic, a-ți reprima propriile gînduri, propriul filtru de a înțelege lucrurile, a găsi o justificare tiranilor arată o stimă de sine scăzută, sentimentul de a nu-ți da voie să meriți o viață cu bine, senzația că nevoile tale nu sînt importante și nu trebuie făcute auzite. Tocmai de aceea unii oameni susțin lideri politici corupți, întrucît dependența acestora – de natură economică – este mare, lipsa educației sociale și emoționale permite manipularea acestora, iar cel supus preia dușmanii liderului politic întrucît se menține în zona imaturității emoționale. Un exemplu este situația celor care susțin fără a avea evidența unor dovezi cum ar fi existența statului paralel, a străinilor care ne fură țara, a multinaționalelor care ne fac rău și duc profitul în țara lor, iar pe noi ne exploatează, a lui Soros, care plătește oamenii care ies în stradă. Abuzul în care a trăit cineva va fi perpetuat ca modus vivendi, întrucît este un mod cunoscut și securizant de a trăi.

Schimbarea sperie, iar atunci cînd se produce, oricît de mică ar fi, activează frica de moarte, iar moartea este o schimbare cu care, vrem, nu vrem, tot va trebui să ne confruntăm. Frica de moarte se manifestă în toate activitățile noastre, iar pentru ca noi să o putem gestiona avem nevoie să părem că deținem controlul, iar viața noastră se întîmplă cum dorim noi să o înfăptuim. Nevoia de a deține controlul implică o negare a existenței schimbării – tocmai de aceea ne este uneori mai simplu să ne lăsăm conduși de alții, ca să nu mai deschidem cutia angoasei existențiale.

În urma traumei, eul se clivează în două părți: una este cea a supraviețuitorului, cealaltă parte este cea care nu se maturizează și rămîne într-un stadiu infantil. Așa putem explica comportamentul unor oameni care sînt adulți cu statut social, o vîrstă cronologică înaintată, dar care, prin comportamentul lor, trădează imaturitatea psihică. Partea eului care supraviețuiește devine gîndirea rigidă, înțepenită, tiparul pe care-l întîlnim frecvent: „Eu știu cel mai bine, nu mi spui tu mie cum să fac/gîndesc, eu le știu pe toate“. Aici regăsim persoanele care nu permit dialogul și care dețin adevărul suprem, le știu pe toate, deși nu cunosc cu adevărat nimic și propria lor experiență devine cea generală; nu există nuanțe și nici diferențe. Aceștia se pierd în generalități, observații abstracte, detalii fără importanță, iar a accepta că au o problemă de gîndire este de neconceput pentru ei. Aceștia sînt supraviețuitorii, și ei predomină. Mecanismul de apărare în fața suferinței psihice al acestora este umorul, or noi, românii, sîntem pricepuți la bancuri – și în perioada comunistă era un mod prin care puteam descărca clivajul eului, și acum la fel.

În prezent, cred că trebuie să ne asumăm trauma anilor sub comunism și vina acceptării tiranilor cărora le-am permis să decidă pentru noi. A schimba aceste tipare cognitive, emoționale și afective înseamnă curajul asumării eului tău cel mai autentic, dar și a ceea ce băgăm sub preș, fix inversul tiparelor primite în copilărie, de a păstra secretul și de a trăi rușinea, acceptarea de a fi diferit sau vulnerabil și trăirea sentimentelor de durere și tristețe ca fiind absolut firești. Noi nu sîntem construiți doar fericiți, veseli și bucuroși, iar efectul toxic al psihologiei de a fi mereu pozitiv este acela de a menține sentimentul de inadecvare, de a ne simți în neregulă întrucît în fiecare dintre noi există zone de umbră, nu doar de lumină, adică sentimentele de durere, invidie, competiție, tristețe. Să te simți bine cu tine însuți înseamnă vindecare, înseamnă un atașament sigur și stabil, este un semn al autonomiei și înseamnă sănătate psihică. Să nu îți abandonezi propriile valori, chiar dacă ceilalți fac presiuni, să fii conștient de moștenirea ta familială și culturală fără a fuziona cu ele și să-ți asumi responsabilitatea pentru modul cum îți trăiești viața.

Nimic nu-i bătut în cuie, iar schimbarea, oricît de lentă ar fi, se petrece mereu, chiar dacă noi ne agățăm de vechile pattern-uri. Concluzia este că putem alege să producem schimbarea în mod conștient pentru a ne vindeca și a trăi binele în viața noastră. Fiecare trebuie să înceapă cu el însuși vindecarea emoțională, pentru a putea do-bîndi maturitatea. Nu se poate vorbi de o vindecare colectivă, ci mai degrabă de o învățare colectivă și o vindecare individuală. Probabil că generațiile viitoare se vor mira de stagnarea noastră emoțională, neînțelegînd cum am fost capabili să trăim acceptînd disfuncționalitatea ca mod de viață. 

Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală, psiholog autonom în psihologia muncii.

Foto: wikimedia commons