Eroismul lui Don Quijote și ridicolul lui provin din faptul că-și ignoră vîrsta. Toate celelalte inadecvări sînt doar detaliile picante ale acestei supreme superbii… Dacă Don Quijote ar fi avut pînă în treizeci de ani – nu cincizeci! –, nici anacronismul idealului cavaleresc, nici amăgitoarea poveste de dragoste „platonică“ nu ar fi fost îndeajuns pentru a-l face unic. Un Don Quijote tînăr, indiferent ce ar fi făcut, nu ar fi avut nimic straniu: dacă voia să reînvie un ideal revolut, ar fi fost asemănător hipsterilor de azi, iar iubirea lui iluzorie și neîmplinită ar fi fost o experiență reală și… utilă… Specificul lui Don Quijote vine dintr-un superb dereglaj al temporalității: personajul lui Cervantes nu dă deloc atenție vîrstei sale! De aceea, în sens propriu, donquijotism numește această tendință psihologică, acest imbold de a vrea să cucerești lumea cînd este deja prea tîrziu, mai precis cînd toți ceilalți îți spun că ți-a trecut vremea, că e timpul să (te pregătești să) mori! Într-o patologie corectă, donquijotismul ar descrie în sens strict o tulburare de ritm temporal (a pune semințele laurilor la vremea cînd aceștia, de regulă, se culeg).
Don Quijote este bătrînelul zilelor noastre căruia tinereii, deranjați de pre-zența lui, îi strigă: „Tataie, te caută moartea pe-acasă, ce mai cauți pe străzile idealului?“ „De ce produci aglomerație pe strada Speranței?“ „Ți-ai trăit traiul, ți ai mîncat mălaiul.“ Dar Don Quijote nu aude nimic din toate astea și nu aude pentru că nu se vede. Nu se vede pe sine așa cum îl văd toți ceilalți, ca pe un om trecut, ca pe un om terminat. Finalmente, va fi răpus tocmai în lupta cu Cavalerul Oglinzilor, cu cel care-l face să se privească așa cum este privit de ceilalți: un bătrînel caraghios luptîndu-se, complet anacronic, pentru viață. „Tu nu te uiți la tine?“ „Te-ai privit în oglindă?“ Decalajul dintre vîrsta lui și dorința de a trăi este ceea ce stîrnește zîmbetul tuturor acelora care ignoră că, spre deosebire de celelalte mărfuri, omului îi expiră ambalajul mult mai repede decît conținutul… Și că omul trăiește pînă moare, că voința de a fi nu are nici o legătură directă cu vîrsta. (Este o prejudecată culturală și socială, liniștitoare pentru conștiința agenților juni ai istoriei, aceea de a crede că voința de a fi scade pe măsură ce înaintăm în vîrstă; în fapt, nu există nici o legătură: abulia este independentă de vîrstă și de starea de sănătate, exemplul cel mai elocvent fiind acela că depresia apare masiv în rîndul oamenilor tineri și sănătoși, iar depresia senectuții este de cele mai multe ori doar efectul dez-integrării sociale, al morții sociale la care îi condamnăm, fără milă, pe cei în vîrstă.)
Poate că Cervantes marchează, prin Don Quijote, epistema tristei figuri a bătrîneții. Îi fixează și o vîrstă precisă, fapt totuși fără precedent: cincizeci de ani! De la cincizeci de ani, nimeni nu mai așteaptă nimic nou de la tine, în afară de retragerea într-o solitudine terminală. Este simptomatic că există o reverie comună asupra timpului lecturii, oamenii își imaginează că vor citi cărțile strînse în decursul vieții „la pensie“, „la bătrînețe“. Adică exact invers față de cum procedează Don Quijote… Între timp, epistema bătrîneții a fost suficient de bine internalizată încît a devenit inima-ginabil să mai începi să trăiești după o anumită vîrstă… Retragerea, con-tem-plarea, „înțelepciunea“, „pensia“, cumpărarea cavoului, vizitele la cimitir – acestea sînt activitățile recomandate pre-cadavrelor, bătrînilor. Așa sîntem învățați să-i privim, cu genuină cruzime, pînă ce, speriați și iritați, înfuriați și nevenindu-ne să credem, ajungem noi înșine să fim priviți ca atare. Activitatea, fapta – sub toate aspectele ei (iubire, cunoaștere, credință, cucerire) – este asociată tinereții… Faust vrea să fie din nou tînăr pentru a mai trăi…
Don Quijote este un bătrîn care se ocupă de treburile tinerești. Căci gloria este o afacere de tinerețe. Un bătrîn pe băncile școlii ne lasă, deopotrivă, o impresie penibilă. (Adolescența este vîrsta cea mai potrivită pentru filozofare…)
Dar ce este, mai presus de toate, Don Quijote? Un om care – fără să ia în seamă vîrsta pe care o are – vrea în continuare să trăiască, adică să crească. Legea fundamentală a vieții este creșterea, expansiunea, mărirea – iar prin om această lege și-a atins perfecțiunea. Chiar dacă și copacii adaugă în fiecare an un inel de creștere în miezul trunchiului lor, numai omul este – prin definiție – o ființă adolescentă, o ființă predispusă la o permanentă creștere. O ființă care vrea să crească, chiar și dincolo de moartea sa!
Și atunci? De ce este sancționată social (căci o sancțiune socială este rîsul, după Bergson) dorința de creștere a lui Don Quijote, a oricărui „bătrîn“ care vrea să (mai) crească? De ce vrea societatea să penalizeze o dorință firească a omului, căci tot de la Bergson știm că prin rîs penalizăm tocmai o rupere a ritmului natural al unei stări de lucruri, a cărui întruchipare supremă este grația? Ce este rizibil în aventurile hidalgo-ului nostru? Rîsul cu care rîdem de Don Quijote nu este rîsul nostru… Rîsul cu care rîdem de Don Quijote este rîsul supraeului, al eului social, al comandamentului lăuntric, al „cetății“ interioare. Societatea ne învață din copilărie că trebuie să respectăm un anumit program, anumite tipare. Pe lîngă identitatea fizică, trupească, ne cere să avem o identitate mintală, profesională, socială, comportamentală. „Creșterea“ este acceptată și acceptabilă – în cadrele fixe ale școlii, ale tradiției –, dar și aceasta doar pînă la o anumită vîrstă și în mare parte doar sub forma asimilării, nu și a inovării…
Ca să poată funcționa, societatea trebuie să repartizeze membrilor săi un loc anumit, o funcție anume, un rol. Și evident, pe lîngă alte condiții, prevede, mai ales, o durată a acestora. „Contractul social“ este unul pe o perioadă determinată. Prima mașină inventată de om a fost omul însuși. Or, o mașină trebuie să repete mereu aceeași acțiune pentru care este făcută și să-și înceteze activitatea în momentul în care e scoasă din uz. Don Quijote este, din acest punct de vedere, o mașină stricată, el nu mai respectă nici schema sa de funcționare (boiernaș de țară, făcut să nu facă mai nimic) și nici durata sa de viață, prevăzută de fabricantul social. Don Quijote iese din pielea lui – despre care toți ceilalți credeau că știu ce poate. Nu mecanica placată asupra viului ne provoacă aici rîsul, așa cum credea Bergson, nu inadecvarea dintre scheme și curgerea firească a vieții, dintre automatisme și insolitul permanent al temporalității, ci, am putea spune, tocmai dimpotrivă – viața iese din schemele sociale, omul depășește plafonul impus de societate, așa cum un copac crește uneori într-o casă și iese prin acoperiș. Rîsul ne este produs de viața ce răbufnește dincolo de plafonul de creștere; creșterea lui Don Quijote înseamnă plecarea lui de acasă (părăsirea rolului și a statutului alocat de comunitate), asemenea altor mari plecări: a lui Buddha, a lui Iisus, a lui Tolstoi și a altora (Rimbaud, Gauguin), știuți ori neștiuți. Orice om mare este un om care vrea să plece. Status-ul îl implică pe a sta, implică stagnare, oprire în loc, statornicire. (Ceea ce numim consumerism astăzi se grefează pe același imbold al creșterii continue, prezent în ființa umană. De asemenea, problemele legate de obezitate provin din aceeași nevoie – reprimată – de a crește, de a ieși din pielea ta, de a te dezvolta pe mai departe. Obezitatea este o rezolvare morbidă, patologică a conflictului dintre nevoia de creștere de sine și lipsa curajului de a înfrunta, de a sfida limitele sociale. Omul crește în lățime, pe și de multe ori la orizontală, așa cum un pom căruia i s-a oprit creșterea verticală tinde să se extindă lateral.)
Cine a citit Maimuța goală știe că omul este, din punct de vedere zoologic, o ființă adolescentă, o ființă in statu nascendi. Mai exact, pentru a deveni om, pentru a dobîndi caractere superioare (mărirea cutiei craniene, de exemplu), maimuța a fost nevoită să facă un pas înapoi, să regreseze la stadii embrionare și să le mențină ca atare după naștere, fenomen numit neotenie. Să se maturizeze deci sub forma incipientă a vieții – cea a dezvoltării, a creșterii. Curiozitatea – caracteristică a puilor de maimuță pînă la o anumită vîrstă – a fost împinsă la extrem, omul avînd copilăria cea mai îndelungată dintre toate animalele. Unii oameni și-o mențin nealterată pe tot parcursul vieții. Omul este deci om în măsura în care își permanentizează incipientatea, singura diferență majoră dintre el și animal. Or, societatea sau mai exact eul nostru social este amintirea maimuței „îmblănite“, este chiar maimuța îmblănită din noi, urmărind formele fixe și riguroase de organizare, ierarhiile clar delimitate, ritualurile rutiniere. În cuvintele inspirate ale lui Desmond Morris: „Pe măsură ce copiii cresc, tendința lor de a explora poate atinge uneori proporții alarmante și pot fi auziți adulți vorbind despre un grup de tineri purtîndu-se ca animalele sălbatice. Dacă adulții și-ar da osteneala de a studia modul în care se comportă în realitate animalele sălbatice, ar constata că animalele sălbatice sînt ei. Ei sînt cei care încearcă să îngrădească explorarea pe care o sacrifică în schimbul comodității conservatorismului subuman.“ (p. 123) Cu alte cuvinte, „maimuța goală“ și „maimuța infantilă“ tind să se reîntoarcă, după o anumită vîrstă, programate fiind deja în acest sens prin educația primită, la stadiul de „maimuță îmblănită“, conservatoare și rutinată. Societatea încurajează această reîntoarcere la comportamentele maimuței îmblănite întrucît ordinea socială rimează mult mai bine cu un asemenea gen de behaviour automat și previzibil… Reducerea progresivă a dimensiunilor creierului uman începînd cu vîrsta maturității este, cred, consecința directă a acestei „politici sociale“ aflate în contra naturii umane, prin definiție ascensivă și acumulativă. Creierul uman este făcut să funcționeze în crescendo, orice stagnare și repetitivitate implică semnalul de reîntoarcere la stadiul de maimuță îmblănită. De aceea, după ce au dobîndit o spoială de umanitate, oamenii tind să repete același lucru / aceleași lucruri, să învîrtă o singură „placă“, să „facă ce au învățat“, pe scurt, să redevină maimuțe îmblănite. În consecință, creierul lor tinde să revină la dimensiunile tipice creierului acesteia. Cine știe dacă Alzheimer-ul nu este cumva doar exprimarea printr-o boală cruntă a nevoii de înnoire, de noutate, de schimbare, de dezvoltare: prin pierderea memoriei, totul ajunge să ni se pară, la infinit și fals, nou și diferit. Uitarea este compromisul dintre același și mereu-altul, dintre permanență și devenire.
După cum se știe, culturile primitive și minore sînt, spre deosebire de cele civilizate-occidentale, mult mai predispuse la conservatorism și tradiționalism, mai apropiate deci de maimuța îmblănită, dar în linii mari bătălia dintre „maimuța îmblănită“ și „maimuța goală și infantilă“ se duce pretutindeni, doar că aceasta din urmă este mai puternică în cultura occidentală, unde reușește cu mult mai mare succes și în mai dese rînduri să supună maimuța îmblănită și să-și manifeste creativitatea și nevoile de creștere și dezvoltare. Nu trebuie uitat că datorăm acestor culturi occidentale întreaga psihologie a dezvoltării personale, de multe ori însă mult prea vulgarizată și mult prea construită în jurul ideii de „succes social“, de adaptare, ceea ce dinamitează însuși conceptul ei fundamental, originar – acela al autodezvoltării, provenit din psihologia existențială și umanistă, în principal de la A. Maslow și E. Fromm.
Lupta lui Don Quijote cu morile de vînt simbolizează lupta vieții umane aflate în continuă creștere și dezvoltare (și mereu inconștientă de un prag al ei) cu mecanismul și automatismul vieții sociale… Moara de vînt îi reamintește încontinuu lui Don Quijote că nu poate deveni, dintr-un hidalgo scăpătat, amator de romane cavalerești, el însuși Cavaler Rătăcitor. În cele din urmă, Don Quijote moare răpus de morile de vînt, readus la starea sa socială de dinaintea plecării, repus în „demnitatea“ statutului său social, readus în satul și în casa lui… Sufletul său căpătase însă, între timp, el însuși, după numeroase lupte cu uriași, dimensiuni urieșești ce au făcut imposibilă o asemenea cuviincioasă și înțeleaptă reducție… Don Quijote moare sufocat.
Horia V. Pătrașcu este doctor în filozofie al Universității „Al. I. Cuza“ din Iași. Cea mai recentă carte a sa este Terapia prin Cioran. Forța gîndirii negative (Editura Trei, 2014).
Foto: wikimedia commons
