Pe an ce trece, imaginea examenelor naționale (capacitate și bacalaureat) aduce tot mai mult cu aceea a unei negustorii desfășurate în văzul lumii, negustorie între profesori, părinți, elevi, inspectori și ministerul de resort. Se dau subiectele și imediat începe vînzoleala orală, scrisă, electronică în care se iau la puricat și „evaluat“ toate subiectele și baremele, cu o rîvnă care ar fi fost mai de folos în timpul anului școlar decît acum, la spartul tîrgului. Cu alte cuvinte, nimic serios, nimic „academic“, nici un semn care să anunțe un moment semnificativ din viața învățămîntului românesc, doar prilej de învîrteli, calcule, bîlbîieli și bombăneli.
La examenul de matematică de la capacitate, subiectul care a născut freamăt și zbucium a fost o biată diagramă (simplă), din care trebuia extrasă o informație (la fel de simplă). S-a spus că subiectul e ambiguu. Că răspunsul nu poate fi unul singur. S-au semnat petiții. S-au adunat părinții în agora și s-au plîns ținîndu‑și la piept pruncii nedreptățiți. Au fost întrebați matematicieni de vază ai țării și s-au făcut emisiuni întregi despre „dependențe funcționale“, „abscise“, „ordonate“ etc. Dialogul general se învîrtea, de fapt, în jurul unei probleme mult mai puțin logice sau principiale decît una de matematică sau de regulament școlar: „Cîteva zecimi în plus la nota de la mate. Hai, că n-o fi foc! S-a mai întîmplat și în anii trecuți!“ De fapt, diagrama cu pricina putea fi „citită“ destul de simplu de orice elev de clasa a opta care a mai rezolvat astfel de exerciții în pregătirea pentru capacitate, care știe foarte bine să citească și să utilizeze informații cu mult mai complexe din lumea Internetului, a jocurilor computerizate, a gadget-urilor hiperperformante etc. Trebuia doar oleacă de atenție. Și de interes.
La examenul de limba și literatura română, Ministerul Educației a nuanțat un pic subiectele: s-a gîndit să dea ceva mai „la îndemînă“ celor de la real – „viziunea despre lume și viață într-un roman interbelic“ – și ceva mai fin pentru cei de la umanioare – „caracterizarea unui personaj dintr-un roman psihologic“. Atît a trebuit: au curs valuri de proteste, petiții, întrebări, fiindcă aceste categorisiri ale romanelor autohtone le-au dat bătăi de cap elevilor noștri: „Dacă un roman este scris după cel de-al Doilea Război Mondial, dar acțiunea se petrece între cele două războaie, atunci romanul este interbelic sau nu?“, „De ce, la o adică, Moromeții nu ar fi un roman psihologic?“ etc. (Demne de luat în seamă sînt și comentariile semianalfabete ale presei: o jurnalistă exclamă, stupefiată de propria-i genialitate: „Cel mai interesant este faptul că un roman poate fi atît interbelic, cît și psihologic!“) Sigur, examenul a fost urmat de o petiție în care elevii îi rugau frumos pe cei din minister să nu mai fie atît de rigizi cu anii interbelici sau cu ponderea analizelor psihologice în romane.
O altă reclamație a atins un punct nevralgic al exprimării (scrise) publice din România: cratima! Ah, cratima, arareori la locul ei, mai curînd lipsă sau cu vreo două-trei litere mai în față ori mai în spate decît locul ei firesc. Ei bine, de cîțiva ani buni încoace, dar buni-buni, printre subiectele de la limba română există unul în care se cere explicarea folosirii cratimei într-un context dat. Or, iată că subiectul ăsta irită pe toată lumea, profesori, comentatori, elevi, părinți etc., deși cam toată nația stă prost la scrierea corectă și (tot deși) nu este cel mai greu lucru din lume să explici o cratimă.
Au mai existat petiții și controverse la examenele de fizică, psihologie, geografie etc., solicitări și reproșuri insolite scrise pe foile de examen, vociferări între două emisiuni de știri și de cancan. Una peste alta, impresia este de neseriozitate: o chermeză în care liniile de demarcație între opinie și regulă, între principiu și normă, între competență și incompetență, între cine și ce are dreptul și chibițul care emite panseuri nu mai sînt atît de clare. Examen? Ei aș, las’ că n-o fi dracul atît de negru.
Ar fi, totuși, de consemnat și niște lucruri bune din toată această vînzoleală a examenelor: 1. E bine, în principiu, că elevii își manifestă spiritul critic și se folosesc de instrumentele democrației (petiție, proteste etc.). 2. E bine că Ministerul Educației intră în dialog cu ei, dar și că își păstrează ferm pozițiile, atunci cînd e cazul. 3. Dacă tot a intrat pe piață „moda petițiilor“, nu ar fi rău ca la orele de dirigenție sau de educație civică să punem în dezbatere subiecte de tipul: cînd și cum poți folosi acest drept, ce șanse de cîștig ai și la ce rezultate verosimile te poți aștepta, cine și de ce poate începe acest demers etc. Altfel, totul se reduce la o istericală de vară și-atît.
Maria Iordănescu este psiholog.
