Mi-am început şi finalizat studiile în România (atît medicină cît şi management) şi, deşi am cîştigat o bursă Erasmus în timpul facultăţii, am refuzat să plec. Am considerat că plecarea pentru un semestru ar crea o discontinuitate prea mare în activităţile în care eram implicat ca student medicinist. Am avut, totuşi, posibilitatea să observ cîte ceva din ceea ce este afară, cu ocazia unor conferinţe şi congrese la care am participat sau a stagiilor de practică de vară, precum şi datorită interacţiunii cu studenţi din străinătate. Aşadar, cu limitările de rigoare, cred că, în ansamblu, un student care îşi doreşte să studieze serios are mai multe şanse de a-şi îndeplini visul într-un sistem educaţional din Vest. Comparativ cu un student medicinist din România, unul din Vest are mai multe şanse să beneficieze de dotări materiale corespunzătoare, motivaţie extrinsecă la un nivel acceptabil, pregătire practică şi responsabilizare încă din timpul facultăţii şi şansa de a putea răzbi prin eforturi proprii, altele decît cele care ţin de a fenta sistemul sau de a beneficia de pe urma relaţiilor şi a cunoştinţelor. Bineînţeles că şi sistemul academic medical românesc poate oferi posibilitatea de a fi pregătit la un nivel comparabil cu al unui absolvent dintr-o universitate occidentală prestigioasă – însă cu eforturi considerabil mai mari din partea studentului român şi cu un bagaj de frustrări acumulate demne de luat în seamă la sfîrşitul celor (sau primilor) şase ani de studii. 

Facultăţile de Medicină (în special cele din România) nu au înţeles foarte bine la ce se referă procesul Bologna. Probabil că această neînţelegere este sursa unei oarecare aversiuni faţă de prevederile convenite la Bologna sau adăugate la celelalte întîlniri care au avut loc din doi în doi ani. Pe de o parte, pentru marea masă a studenţilor medicinişti, Bologna înseamnă credite transferabile, aşadar posibilitatea de a continua medicina, chiar dacă au examene restante de la un an la următorul (dacă este să privim partea „roz“ a problemei – „roz“ din punctul de vedere al studentului) sau, un aspect mai de actualitate – şi mai puţin „roz“, redistribuirea locurilor bugetate şi cu taxă la sfîrşitul fiecărui an academic, în concordanţă cu performanţele academice ale fiecărui student. Pe de altă parte, pentru cadrele didactice, Bologna se reduce la ideea structurării studiilor în trei cicluri (licenţă, masterat, doctorat), aspect care dă serioase bătăi de cap în cazul studiilor medicale. Din punctul meu de vedere, există lucruri mai importante pe „agenda“ Bologna, decît cele care ţin de forme sau de împărţiri. Un capitol extrem de important, şi deseori neglijat, este reprezentat de asigurarea calităţii. 

E adevărat că în universităţile de medicină există comisii de asigurare a calităţii, însă de multe ori acestea sînt simple structuri fără activitate (în afara momentului premergător evaluărilor ARACIS) sau fără propuneri concrete de a evalua sau îmbunătăţi calitatea. În mod oarecum paradoxal (sau nu), mediul academic medical este unul care manifestă un grad puternic de rezistenţă la schimbare. Atîta vreme cît acest impediment va persista, nu vom putea vedea prea multe rezultate favorabile. Ceea ce am observat în decursul anilor de studenţie, fiind implicat în activitatea de reprezentare a studenţilor, a fost că deseori reprezentanţii studenţilor sînt mai interesaţi de problematica asigurării, evaluării şi îmbunătăţirii calităţii, decît sînt unii reprezentanţi ai universităţilor. Anual, organizaţii studenţeşti precum IFMSA (International Federation of Medical Students’ Association) sau EMSA (European Medical Students’ Association) au întîlniri în care dezbat asemenea subiecte, emit „policy statements“, care însă mai departe sînt luate prea puţin în serios. Învăţămîntul superior medical românesc (dar şi învăţămîntul superior, în general) nu a învăţat foarte bine ce înseamnă parteneriatul student-cadru didactic, atît la nivelul cursurilor cît şi la nivel decizional, anulînd astfel şansele unei modalităţi de progres. 

În general, nu îmi place să gîndesc în ipoteze pesimiste. Mi se pare că situaţia în care ne aflăm cu toţii în momentul de faţă este una cît se poate de neplăcută, pentru a ne permite viziuni (mai) pesimiste. Sistemul medical, în mod particular, este într-o derivă din care nu va ieşi prea uşor sau, cel puţin, nu va ieşi de la sine. Din ceea ce observ, nici nu există momentan o dorinţă serioasă de a se ieşi. Consider că pentru asta este nevoie, mai întîi, să se identifice corect şi exhaustiv problemele cu care se confruntă sistemul, pentru a putea, mai apoi, să fie propuse soluţii de ieşire din impas. De (prea) mult timp, singura problemă despre care toată lumea vorbeşte este lipsa banilor. Şi totul se opreşte aici. Indubitabil, problema banilor este una serioasă şi pregnantă, însă aproape nimeni nu menţionează lipsa unui management corespunzător – inclusiv managementul calităţii (asigurare, evaluare şi îmbunătăţire) sau al resurselor umane (inclusiv motivarea personalului), alocarea eficientă a resurselor existente, managementul timpului, feedback-ul din partea pacienţilor etc. Aşadar, poate va apărea cineva care va face primii paşi în a remedia cîteva din aceste probleme – şi atunci ne va fi mai bine tuturor. 

Elitele româneşti, încotro? 

Aş spune că sistemul de educaţie din România (mai) poate forma elite. Însă probabilitatea acestui eveniment este în scădere, de la un moment la altul. Formarea de elite este un proces complex, în care sistemul formal de educaţie are un anume rol. Pentru a forma elite, există şi alţi factori care îşi aduc contribuţia, cum ar fi educaţia primită în familie, în societate sau (in)existenţa unor modele influente premergătoare. Ce mă surprinde (şi mă întristează în acelaşi timp) este lipsa unor modele puternice pentru actualii studenţi, ca şi motivaţia extrinsecă de a căuta excelenţa. În decursul studenţiei, într-un studiu efectuat pe un număr mare de studenţi medicinişti, am observat că doar jumătate dintre ei au reuşit să identifice un cadru didactic care să reprezinte un model profesional. Problema se complică dacă la prestanţa profesională adăugăm şi calităţile care fac dintr-un cadru didactic un om cu un statut moral cel puţin acceptabil. Aşadar, problema formării elitelor se rezumă la un cerc vicios, a cărui rezolvare e departe de a fi găsită şi încă şi mai departe de a fi aplicată. Pînă atunci, cred că sistemul actual de educaţie din România formează elite prin excepţie, şi nu prin regulă. 

Marius Ungureanu este licenţiat al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca şi a cîştigat în 2009 premiul II la Gala Premiilor în Educaţie, organizată de Fundaţia „Dinu Patriciu“.