Cu ceva timp în urmă, a intrat în cabinetul meu un domn de 65 de ani, încă în cîmpul muncii. Problema pe care o acuza era incapacitatea de a se retrage, spunîndu-mi că nu simte că mai are vreo motivație pentru munca lui, deși și-a iubit meseria și i-a definit identitatea. Acum știe că trebuie să se retragă, are un ușor tremur al mîinilor și munca lui presupune precizie a mișcărilor acestora, plus că obosește mult mai ușor, corpul își cere un drept pe care nu vrea să i l acorde rațional, dar nu are încotro, limitele le simte. Nu-și găsește locul nici acasă, nici la locul de muncă. Își caută un sens și își conștientizează frica de libertate și frica de lipsă de sens.
Îmi spunea: atunci cînd conștientizezi că ești un individ unic în această lume, irepetabil genetic și neuronal, diferit, îți conștientizezi micimea în acest univers. Această conștientizare m-a dus să dau o direcție vieții, la o acțiune, la a trăi. Acum nu știu încotro să o iau, nu știu cum să trăiesc acum cu mine.
Frica de libertate are nevoie de sens. V. Frankl vorbește despre voința de sens ca avînd o evidentă valoare de supraviețuire. Ceea ce este necesar de reținut este voința de a avea un sens, pe care avem nevoie să ne-o îndeplinim. Imaginați-vă un lanț: o verigă atrage după sine o altă verigă, nevoia de sens atrage frica de a fi liber.
Dacă facem un exercițiu de analiză vom observa că factorii interiori ce blochează libertatea, pacea interioară și liniștea sînt mesajele pe care le primim, cum ar fi: a te iubi pe tine este un păcat, dar a-i iubi pe alții este o virtute; cultivarea sentimentului de neputință de către familia în care creștem, dar și de către noi, îl preluăm și ni-l cultivăm constant menținîndu-ne într-o zonă de frică de schimbare; dezvoltarea unor relații de alienare (bolnave/toxice) care împrumută caracterul relațiilor dintre obiecte și nu dintre ființe umane; lăcomia de a avea posesiuni materiale, insațiabilitatea de a satisface nevoia fără a simți satisfacția; frica de insuficient material, emoțional, financiar, ca o foame necontenită, ca o gaură care nu se umple nicicînd.
Cînd putem spune că-mi este suficient? Cînd îmi sînt suficient? Cînd mă simt îndestulat. Trăiesc pentru ce?
E. Fromm scrie despre clivajul creierului nostru, care trăiește în secolul XXI, și inima celor mai mulți, care alege să fie în Epoca de Piatră. Spune că cei mai mulți oameni nu au atins maturitatea pentru a fi independenți și atunci au nevoie de mituri, idoli, autoritate, ghidaj pentru a putea suporta singurătatea ființei de a fi în lume.
Frica de libertate individuală este una dintre cele patru frici fundamentale despre care scrie Irvin Yalom într-un tratat de specialitate. Asta înseamnă să îndrăznești să trăiești cît mai aproape de sinele tău, să ai curajul ieșirii din turmă, să fii cît mai aproape de ce îți este necesar intelectual, spiritual, material pentru a trăi echilibrul psiho-emoțional.
Pentru a înțelege dinamica fricii de libertate care se află în noi trebuie să înțelegem contextul cultural în care trăim și care se imprimă în structura eului nostru interior. De aceea este absolut necesar să ne preocupăm de societatea în care trăim și să contribuim la bunul mers al acesteia, deoarece noi trăim în acest mediu. Dacă mediul nostru este unul sănătos, funcțional, implicit și starea noastră va fi una bună, ne putem vindeca de frica de a fi liberi, putem vindeca stereotipiile care ne sînt inoculate social din copilărie, putem vindeca frica de a nu fi judecați de cei din jur (Oare să-mi îndrăznesc libertatea interioară? Ce vor spune cei din jur?), putem fi mai apropiați de noi, mai autentici.
Frica de libertate își are ca sursă fenomenul anxietății umane, ceea ce duce la căutarea companiei altora și la dezvoltarea dependenței emoționale toxice. Ca să vindecăm aceste dependențe, paradoxal, avem nevoie de singurătate, de izolare, care sperie, întrucît poate părea insuportabilă izolarea. Deși în orice tip de cultură avem nevoie de ceilalți ca să supraviețuim, iar acesta înseamnă să ne știm granițele, cît să fim în relație cu sinele nostru, ca să nu devenim suferinzi, cît să fim în relație cu cei apropiați ca să nu ne îngrădim.
Lipsa unei educații emoționale la nivel social se observă în dependențele și fricile pe care le hrănim sau ne sînt hrănite și care au ca efect mai tîrziu, în viața de adult, alegerile care riscă să devină propria noastră capcană. Viața noastră poate deveni propria noastră capcană. Unii pot alege cum să-și construiască propria viață, alții se nasc cu deficite uriașe și nu pot avea șansa alegerii. Dar cei care pot alege sînt datori față de sine să caute libertatea ființei lor.
E nevoie să eliminăm suferința mută dată de nefericirea prin care ni se evidențiază conflictul de substrat ce se află în interiorul nostru care ne arată că ne confruntăm cu o situație emoțională de neîndurat, de care încercăm să scăpăm ori prin nevroză (instabilitate emoțională), ori prin evitarea noastră. Cel mai la îndemînă ne este evitarea printr-o alegere nu total conștientă de a fi cu cineva, oricine (nu contează calitatea celor din jurul nostru atîta timp cît sîntem înconjurați de alte persoane), de a face ceva, orice tip de activitate (muncă în exces prin care ajungem să ne definim identitatea, o fugă constantă în a face ceva), de a ne consuma timpul departe de noi.
Libertatea noastră interioară – oricît încercăm să o păcălim că nu ne este necesară, că putem foarte bine să trăim captivi și sub-ju-gați alegerilor noastre, să nu o vedem în disfuncționalitatea vieții noastre –, tinde mereu să se reafirme, să iasă la suprafață, să ne arate calea spre devenirea noastră.
A fugi de tine e un act masochist – frica de sinele individual duce la căutarea unei relații simbiotice, asemănătoare cu relația conținătoare dintre mamă și copilul mic. Așadar, relațiile pe care le dezvoltăm la vîrsta adultă sînt căutarea noastră inconștientă a modelului avut și punerea acestuia în act. Dacă relațiile copilăriei sînt unele sănătoase emoțional, putem spune că sîntem norocoși și înseamnă că vom avea relații sănătoase și independente, care ne permit un sine individual echilibrat și o calitate crescută a vieții noastre.
Nu există un tipar anume pe care să-l aplicăm și să nu ne mai frică de a fi liberi. Există, însă, o muncă permanentă cu noi înșine, o muncă de zi cu zi, în care ne alocăm timp nouă, întîlnirii cu noi, ne oprim puțin din mersul acesta pe pilot automat și ne înlesnim propria întîlnire cu noi înșine.
Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală, psiholog autonom în psihologia muncii.
Ilustrație: John Henry Fuseli, The Nightmare
