Fiindcă hotelul nostru era destul de departe de gară, şi pentru că eram trei persoane, cu ceva bagaje pe deasupra, la plecarea din Napoli am chemat un taxi. Ca să evităm circulaţia din centru, am decis să o luăm pe autostrada Capodichino. La punctul de taxare, lîngă automatul de bilete, în picioare, o tînără cerşetoare aştepta restul de cinci cenţi pe care-l dă aparatul dacă introduci monede de un euro – biletul costă 95 de cenţi. În timp ce demara, şoferul taxiului mi-a spus, mulţumit că-i lăsase ei cei cinci cenţi: „Am făcut bine, nu-i aşa?“
Cînd am ajuns în centru, după ce ne-am lăsat bagajele la Gara Centrală, am plecat într-o plimbare pe jos. Imediat ce am trecut de piaţa Giuseppe Garibaldi, pe Corso Umberto I am dat peste o aglomeraţie de oameni care vindeau nimicuri pe trotuar, un fel de talcioc de zori de duminică. „Fii atentă la rucsac“, i-am spus prietenei care-şi purta rucsacul pe spate. Cînd am ieşit din înghesuială, după numai cîţiva metri, fermoarul rucsacului ei era larg deschis. Nu avusese nimic în el, deci nici nu avea ce să-i lipsească. Eu îmi ţinusem rucsacul în mînă.
Era firesc ca bogăţia, opulenţa chiar a Napoli-ului să atragă de-a lungul timpului tot felul de cuceritori (ostrogoţi, bizantini, arabi, germani, unguri, spanioli, francezi sau austrieci, între alţii). Ajuns, în secolul al XVII-lea, al doilea cel mai populat oraş european (după Paris), Napoli a rămas pînă astăzi, cu cei circa patru milioane de locuitori ai săi, unul dintre cele mai mari centre urbane mediteraneene şi probabil unul dintre cele mai dezvoltate.
Asta îl face să fie o ţintă permanentă pentru feluriţi emigranţi aflaţi în căutarea unei vieţi mai bune. Nu e ceva nou, dat fiind că acum circa trei mii de ani oraşul a fost chiar fondat de emigranţi (colonişti greci, de la care vine şi numele originar de „Nea Polis“, în traducere „Oraşul Nou“).
Emigranţii de astăzi sînt însă în mare parte refugiaţi economici sau politici. Unii provin din Europa de Est, în special din România şi din Balcani. Alţii, din întreg bazinul mediteranean, în primul rînd din nordul Africii şi Orientul Apropiat, zone lovite de conflicte interminabile. În fine, sînt şi din cei sosiţi din lumea largă, din America de Sud pînă la îndepărtata Chină. Unii se integrează bine în colorata societate a Italiei de Sud. Alţii însă, nu.
Datorită amestecului de rase, dar şi agitaţiei continue a oamenilor de aici, am văzut Napoli-ul ca pe un fel de Cairo european. Poate este o comparaţie nepotrivită, pentru că, în afară de viermuiala de oameni de toate formele şi culorile aflaţi în căutarea unui mod de supravieţuire care nu întotdeauna este uşor de găsit, există şi un mare rafinament şi o mare eleganţă în viaţa acestui oraş istoric, totodată şi mare centru turistic.
Fiindcă am ajuns la turişti, aceştia (mulţi în orice perioadă a anului) se află în general sub protecţia nenumăratelor patrule de poliţie, fie pe jos, fie în maşină, care nu lipsesc din aeroport, gară sau din locuri ca Via Toledo, în centru, sau Via Partenope, în golf. Patrulele sînt în general formate dintr-un bărbat şi o femeie, ca să pară mai prietenoase, şi încearcă să fie foarte vizibile, ca să descurajeze mai degrabă decît pentru a interveni. Pe măsură ce te depărtezi însă de zonele turistice, poliţiştii se răresc şi e bine să fii atent pe unde-ţi ţii portofelul.
Un prieten roman (adică din Roma), care a studiat la Napoli timp de mai mulţi ani, mi-a spus că ţine întotdeauna o bancnotă de 5 sau de 10 euro într-un buzunar, la îndemînă. Dacă este atacat într-o zonă izolată sau întunecoasă, scoate bancnota, spune că n-are alţi bani şi speră să fie lăsat în pace. „Iar dacă hoţul nu se mulţumeşte cu atît“, adaugă el, „trebuie să fii prevăzător, să nu-ţi ţii niciodată toţi banii într-un singur loc.“ E clar că italienii – naţiune bogată, dezvoltată – au o abordare „înţelegătoare“ a micii infracţionalităţi, empatizează cu emigranţii săraci veniţi din tot felul de locuri bătute de soartă. Asta nu înseamnă însă că problema nu există, şi nici că se va rezolva de la sine.
La revenirea din plimbarea duminicală, în drum spre gară, aveam să trec pe acelaşi Corso Umberto I. Între timp se făcuse mai tîrziu şi apăruse şi poliţia. Un agent în civil pe jos, urmat de o maşină cu girofar, îi invita pe vînzătorii ambulanţi să plece. Aceştia se prefăceau că-şi strîng lucrurile, dar îşi reluau locurile imediat ce poliţia se îndepărta. Ca să nu trec prin aceeaşi îmbulzeală de mai înainte, am traversat pe partea cealaltă, unde aveam să dau însă peste o îmbulzeală şi mai mare. Oricît de repede am încercat să trec prin ea, tot am simţit că de trei ori cineva a încercat să-mi umble în rucsac, pe care-l ţineam de data aceasta la spate, fiindcă aveam mîinile ocupate cu ce cumpărasem de la piaţă. De cîte ori mă întorceam spre hoţ să-i arăt că-l simţisem, îl vedeam pe acel bărbat, aparent obişnuit, care-şi scotea repede telefonul mobil şi se prefăcea că e profund adîncit în conceperea unui mesaj text… Cînd am ieşit din marea de oameni, fermoarele rucsacului meu erau toate larg deschise. Hoţul fusese probabil dezamăgit că nu găsise în tot rucsacul decît un caiet de notiţe, un creion şi o gumă, de care nu s-a atins. Actele, banii şi telefonul mobil le ţineam în buzunarele interioare ale hainei.
P.S. Am decis să ilustrez acest articol nu cu un hoţ de buzunare, care cu greu cred că s-ar fi lăsat imortalizat de mine, ci cu un scuter legat cu un lanţ cît braţul de gros, ca dovadă că napolitanii get-beget ştiu că paza bună trece primejdia rea.
Alexandru-Radu Săvulescu, de formaţie geofizician, este eseist şi fotograf.
Foto: A.-R. Săvulescu
Adevarul.ro
