Griul nu se vede noaptea, nici măcar din avion. Nu ştiam asta în martie 2006, cînd eram în avionul albastru-sîngeriu cu alb, care mă ducea spre Coreea de Sud, unde urma să lucrez la cel mai mare departament de studii româneşti din lume, pentru – ziceam eu atunci – cam şase luni. Mai era şi prima oară cînd călătoream cu avionul. Nu am ştiut nici cît am stat acolo, cei şase ani. Acum, chiar nu aveam cum să ştiu, pentru că era tot noapte, iar avionul ăsta mov cu alb al nou-înfiinţatei rute arabe mă ducea de tot din Coreea, acasă, în România, iar teoria culorii nu îmi popula deloc mintea. Mai era şi starea mea de avion. De cum îi pornesc motoarele pe pistă, adorm instant, ca o pisică. Dintre toate tipurile de adormire şi somn pe care le cunosc, acesta cred este cel mai rapid şi mai odihnitor pentru mine, flexat în scaunul nerabatat, pe care îmi place să îl simt cît mai tare pe coloană. În noaptea aceea de martie 2012, nu am mai avut timp nici să văd scaunul. Am adormit instant, săptămîna cu ritm isteric de împachetat, trimis colete, închis conturi, făcut turul de goodbye, goodbye pe la prieteni, de dat cu bicicleta cît mai aveam vreme şi energie pe lîngă fluviul Han îşi spunea acum, peste corpul meu obosit, frazele.
Mă conduseseră la Incheon, supersonicul aeroport seulez, fostul meu şef Kim Jeong Hwan şi colegul Oum Tae Hyun. Deşi era o etichetă, eu mă bucurasem că o făcuseră. (Îmi place oricum eticheta, sînt cam snob.) Linul formulei mai fusese verificat şi cu prilejul unei călătorii pe care o făcuserăm toţi trei în Basarabia, la Facultatea de Litere de la Chişinău, cu aproape doi ani înainte de momentul acesta. Mă rog, erau şi altele, nenumărate, între mese-ntinse, la conferinţe sau pe jos, pe podeaua încălzită, ondol-ul primitor din rele ierni peninsulare, la karaoke sau, aşa, la o ţigară în pauze, pe e-mail. Unul literat, specialist în Bacovia şi ironie – Kim, care semnează e-mail-urile „Kim cel tînăr“ –, iar celălat lingvist, specialist în vocabular şi în sarcasmul bine temperat. Continental. El semnează e-mail-urile „Oum“. Ambii – buni traducători de literatură română şi coreeană. Buni călători, oricum. Eram atît de obosit şi de fără însuşiri după săptămîna abia scursă, că cele trei momente în care mi-am întors carcasa, în loc să mă uit la domnul Kim în timp ce stăteam la coadă pentru controlul de rutină, mi s-au părut de-a dreptul robotice. El parcă era mai vioi, reciprocînd. „Balet pe sîrmă“, ar fi zis tata, alt ironic, dar parcă nu era aşa, totuşi, nu ştiu, eram prea obosit.
Totuşi, vedeam culorile şi formele aeroportului. Sclipicios de obicei ca un ecran Mac în noaptea seuleză, era acum cam telecolor, iar asta îi dădea un aer mai calm şi mai cald. Era spre miezul nopţii şi acesta părea, absurd, singurul zbor rămas. Fetele frumoase de la check-in, de la informaţii, de la buticuri, cu părul lor întins nordic la spate şi cu nelipsitul batic-semn la gîtul întins a atenţie şi politeţe înspre încîntaţii-tîmp (occidentali, de regulă) ori grăbiţii, foarte grăbiţii conaţionalo-continentali. Baticul stewardezelor coreene e culmea stilizării. Seamănă a funişoară, e în unghi-picasso cu corpul şi cu ritmul. Mă uit la ele cu mult drag şi le-aş face o poză cu iPhone-ul, dar sînt prea obosit, iar la security mă aşteaptă unele nu atît de nonfigurative. Şi pe Charles de Gaulle, cînd veneam aici în primul martie, erau unele la fel de nonfigurative, care îl luaseră la rost – post 9/11 –, în faţa mea îngheţată, pe un călător magrebian, îmbrăcat impecabil, cu cele mai fine asortări de culori pe care le-am văzut de atunci încoace la un bărbat business. L-au pus matronic şi lătrat să-şi scoată pantofii, iar eu, care arătam ca un punk pe lîngă el, am fost lăsat să trec, aşa, mîrîit. Şi acum îmi aduc aminte parfumul lui impecabil şi verdele impresionist al costumului.
Trec şi de controlul şi de amintirea asta. Ajuns la un magazin, dau să iau un fresh de portocale, dar fata din faţa mea îmi recită cenaclist că imsorrywedon’thaveorangejuiceanymooore – nevermore; comunitatea englezei e lucru mare aici. Cer unul lăptos, de kiwi, şi următorul moment de care îmi aduc aminte e pe o poză din telefon, pe care i-am arătat-o mamei la cîteva luni după asta, şi nu e de arătat, neapărat.
Pe Henri Coandă, ajuns cu surplusul de bagaje de mînă, ies ultimul pe porţi în dimineaţa următoare, pentru că am aşteptat să îmi vină lampa şi vaza mea coreeană, atît de grijuliu împachetate de dragele mele prietene Lyudmila şi Sara. Nu înainte de fi întrebat de un agent dacă volumul măricel de carton nu ascunde… arme (!). Cum aici mă aşteptau tata şi bunica, uit repede tot intervalul de la lipsa sucului oranj de portocale, la griul uniformei de la poarta asta.
Dar, totuşi, sîmbăta asta, 18 noiembrie 2013, la cinematograful „Elvira Popescu“, în filmul lui Kim Ki Duk, Pietà, am revăzut acel gri pe care nu-l mai văzusem decît în prima mea imagine despre Coreea, aterizînd la Incheon pentru prima oară. Dormisem tot timpul zborului, şi cu diferenţa de fus orar transhymalaian, m-am trezit deasupra unui orbitor alb. Mă uitam fascinat, era primul alb aşa, din viaţa mea nelivrescă, pînă cînd avionul a început să coboare, din ce în ce mai adînc, într-un pesaj de-a dreptul selenar, cu mîl adunat gri în dune feliate. Incheon e o insulă pe care ei o olandizează, îi scot noi margini, iar de sus se vede gros, sinistru. Dimineaţa, în Coreea, e gri de DEX. Cu ceaţă de Sherlock şi franjuri de zece negri mititei. Ţării i se spune, la logo-ul istoric şi turistic – ţara dimineţilor liniştite. A-haaa. Întreabă-l pe Kim ce e aia „linişte“. Dar şi de han şi jeong. De primăvară, vară, toamnă, iarnă şi iar primăvară. De K-wave. Despre eroi cinematici şi semizei comerciali. Şi dacă nu se vede prin ceaţă şi hubloul distanţei, templul din film, se va miji – cu siguranţa mafiotă a Oldboy-ului coreean – ermitul din piaţa Dongdaemun. Dar, despre ele toate, dacă mă ţine, de data viitoare. Ah, şi despre „Amy“, cea care m-a aşteptat acolo, cu capul înclinat uşor stînga, cu foaia albă în mînă, cu numele meu pe ea, două ceasuri, cînd am ajuns.
Foto: B. Tănase
