Domnul cu costum scump, din teflon, contemplă atent vitrina cu costume scumpe, iluminate profesional. Sub razele piezişe, cu unghiul de incidenţă fixat astfel încît să pună în evidenţă fineţea materialului, manechinele par idoli păgîni, frizînd perfecţiunea. Cu mîna pe geanta din piele maro, sprijinită pe troller, nici domnul cel elegant nu pare mai prejos: înalt, suplu, atletic, are barba tăiată la milimetru şi, doar privind-o, îţi poţi da seama de calitatea serviciilor stilistului său.
În faţa vitrinei de alături, o doamnă cu jachetă roşie şi geantă exorbitantă evaluează genţile expuse astfel încît culorile însumate ale fiecăreia să formeze un curcubeu. Privirea ei este ageră, severă şi scrutătoare, obişnuită să identifice chiar şi cele mai mărunte defecte ale mărfii expuse. Poate spune materialul, culoarea şi calitatea căptuşelii doar după materialul, culoarea şi calitatea cusăturilor exterioare. Priveşte ce priveşte, apoi pleacă agale, fără să intre în magazin, spre dezamăgirea vînzătoarei elegante care întrezărea o tranzacţie.
Într-un bar, grupul de delegaţi formează un cer mic, dar select. Au privirile degajate, fac glume şi rîd gălăgios la ele. Au un stil aparte de a glumi, caracterizat prin faptul că acela care spune gluma începe să rîdă primul şi cel mai zgomotos la auzul ei, de parcă ar auzi-o prima oară, ori de parcă ceilalţi ar trebui să fie înştiinţaţi că s-a spus o glumă şi trebuie să rîdă şi ei. Pentru ei, aeroportul este un acasă, un fel de mall în care intri dintr-un oraş şi ieşi într-altul.
O doamnă cu o certă experienţă de viaţă şi-a asortat treningul albastru cu pantofi cu toc din lac negru. Are pe puţin un kilogram de bijuterii la gît, pe mîini şi în urechi. Durează zece minute să şi le scoată la control, dar, de fiecare dată cînd încearcă să treacă pe poartă, aceasta ţiuie neliniştitor, iar doamna este obligată să şi mai scoată un lănţişor de calibru mai mic, ce-i drept, care trecuse neobservat.
Adolescenţi volubili împestriţează un spaţiu gri, tern şi enorm, conceput la scara avioanelor şi nu a oamenilor. Se aşază pe jos, în cerc, cu picioarele pe bagaje şi mănîncă chips-uri. Vorbesc între ei foarte tare, pentru că au pe urechi nişte căşti enorme din care răsună muzică techno. De cîte ori pescuiesc un chips din cutie, sînt nevoiţi să lase jos telefonul, pe care îl recuperează imediat pentru a vedea dacă nu cumva le-a mai crescut popularitatea între timp.
Familiile cu copii mici împing cărucioare încărcate cu felurite boccele, în timp ce copiii mai mari vînează jucării prin magazine, dorindu-şi ba una, ba alta, căci, în hala uriaşă, tentaculară, magazinele amenajate somptuos te îmbie să cumperi, să cumperi, să cumperi. Iar oamenii cumpără, cumpără, cumpără, deşi majoritatea produselor vîndute ca scutite de taxe costă, de fapt, mai mult ca în oraş.
Restaurantele zgomotoase emană cele mai felurite mirosuri, iar raionul de parfumuri te poate adormi în maximum zece minute. Totul este curat, aseptic şi profesionist organizat. Dar îndărătul ghişeelor balamalele sînt lipite cu bandă adezivă. În spatele vitrinei cu sandwich-uri fabulos de scumpe, firimiturile nu au mai fost măturate de mult. Chelnerul strănută şi se întoarce rapid pentru a-şi şterge faţa cu mîneca, apoi continuă servirea cu eficienţă şi profesionalism. Picolo-ul răstoarnă pachetele cu sărăţele, apoi le adună de pe jos şi le aranjează în vitrina strălucitoare cu atenţia unui bijutier.
Sub poleiala promptitudinii, zborurile întîrzie sau sînt anulate, conexiunile se pierd, timpii de transfer se lungesc cu controale inutile. Știi cînd intri în aeroport, dar nu poţi spune cu precizie cînd vei ieşi de acolo. Aeroportul este non-locul care, oferind promisunea zborului, îţi răpeşte libertatea căci, odată intrat, nu mai poţi ieşi decît cu avionul, excepţie făcînd cazurile pe care nu şi le-ar dori nimeni, niciodată. Intrat în aeroport, devii brusc un soldat disciplinat care execută fără crîcnire ordinele rostite de voci suave. Astfel, viaţa călătorului este prestabilită pentru cîteva ore, interval care se poate prelungi în funcţie de organizare, condiţii meteo, greve etc. În schimbul libertăţii, aeroportul îţi oferă accesibilitatea luxului, himera importanţei propriei persoane, zîmbete încremenite ca nişte măşti rituale şi ospitalitate pe bani mulţi care creşte direct proporţional cu preţurile practicate. O ospitalitate care oferă, în foarte rare cazuri, un pahar cu apă gratuit, deşi, în mod tradiţional, un pahar cu apă trebuia oferit chiar şi duşmanului, dacă acesta ţi-l cerea. Dar ospitalitatea de tip nou, eliberată de constrîngerile tradiţiei, nu se împiedică într-un pahar cu apă, vînzarea de apă fiind una dintre afacerile cele mai profitabile pe aeroporturi, căci de costume scumpe şi genţi te mai poţi lipsi, dar de apă nu.
Aceste detalii nu opresc însă mulţimile de oameni care iau cu asalt aeroporturile. Mărunte purgatorii luxoase, trambulinele spre cer sînt închisori de lux deghizate în galerii comerciale care vînd din ce în ce mai mult, din ce în ce mai accelerat şi din ce în ce mai sigur nu doar mărfuri, ci mai ales iluzia că zborul este înălţare.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
