Dar mai jumătate decît leuşteanul era făcută baba înghiţită de paporniţă. În mijlocul trotuarului din faţa Big Berceni. Şi era cu nasul în leuştean, şi-n mărar, şi-n ţelină – frunze. Nu ştiu ce drac mai aranja la foile alea, încă verzi şi treze la unu de prînz. Era baba ca pe bucata ei de pămînt. „Hai, mai ia o legătură să fie leul.“ Unde te duce ispita asta? În ciorbă. Şi leuşteanul meu l-am luat în numele unei fasole pe care nicicînd n-am s-o fac. De ce n-am luat causticul ţelinoi? Ori mărarul fără umbră? Nu ştiu. Ce mă duce iar în ispită?

Mereu încă un ardei iute, mereu încă un pătrunjel, hai să urce şi încă o vărzuţă. Unde merg aceste gesturi de plus ale ţăranilor? Şi-mi amintesc că verdeaţa-n plus nicicînd n-a avut la mine un alt destin decît putrezirea. Urmele puturoase, vezi tu, verzi eterne, pe fundul tăvii din frigider. Există undeva în capul lumii un eschimos căruia i-ar folosi verdeaţa mea dusă? Nu cred. E pur şi simplu un gest ritual. Fără consecinţe. Măgulitor. Baba vrea să scape cu paporniţa-i goală şi victorioasă. Eu trăiesc ca maimuţa agăţată pe sfoară, pe sinapsa aprecierii mele de către babă. Babii nu-i pasă că-s eu. Putea şi dracu’. Legătura aceea de leuştean trăieşte singurul moment de bucurie atunci. Atît. Viaţa ei moare în clipa în care baba mi-o întinde şi eu o apuc. Aşa de rău cum putea să dispară într-un colţ de casă pus la uscat. Nu e să fie. Sînt distrugătorul a ceva ce alţii ar putea să iubească. Măcar două anotimpuri. Pentru o ciorbă de fe-martie.