Nu întotdeauna reprimarea instinctelor este un lucru bun și folositor civilizației omului. Ba uneori, instinctului reprimat i se-ntîmplă să-i crească pe dedesubt, în loc de aripi, cum se dorea, coarne cu care „împunge“, lovește și strivește civilizația. Vorbim în acest caz de pervertirea instinctului. Și e uluitor să vezi cum unul dintre cele mai puternice, mai viguroase și mai nobile instincte ale omului, care e instinctul reverenței, ca octavă superioară a instinctului supunerii, a ajuns să se degradeze într-un asemenea hal, încît să-și anuleze chiar funcția de bază: aceea a recunoașterii unei realități mai înalte sau a unui principiu de ordine superior.

Nerecunoașterea unei superiorități valorice, mergînd pînă la eliminarea ei, e semnul distinctiv al epocii sau civilizației noastre, noua găselniță, noua superstiție și noul „complex“ cu care operează azi societatea „corectitudinii politice“, ei revenindu-i meritul de a fi reprimat metodic și cu bună știință instinctul valoric, instinctul reverenței, instinctul aristocratic.

Regretatul Alexandru Paleologu afirma la un moment dat că numai aristocratul e cu adevărat capabil să se încline, să se plece și să servească, ceea ce înseamnă că numai aristocratul e cu adevărat în stare de… reverență, gest total a cărui noblețe izvorăște nu dintr-o supunere sau constrîngere exterioară, ci din impulsul liber și nobil al supunerii, direct proporțional cu conștientizarea unei realități mai înalte, ca sistem de referință al reverenței.

Nu mă refer aici la aristocrație ca o clasă sau castă socială, ci la acea aristocrație a inimii sau a spiritului, singura capabilă să recunoască și să se încline în fața unei realități sau valori superioare, fie aceasta Dumnezeu, principiul, legea sau morala. Căci, s-o spunem deschis, numai spiritele cu adevărat aristocrate au reușit să descopere un Dumnezeu, un principiu, o lege, o morală sau o rațiune superioară care, umplîndu-le inimile de respect, au trezit în ele instinctul reverenței. E absolut sigur că fără acest instinct al reverenței nu ar fi fost posibile nici religia, nici morala, nici legea, nici autoritatea, nici educația, nici cunoașterea, nici cultura, pe scurt, nici valoarea. Astfel, instinctul reverenței, din care s-a născut și instinctul valoric, e superior celorlalte, fie și numai pentru faptul că recunoașterea superiorității a ceva e semnul cel mai sigur de superioritate. Umanitatea datorează toate marile ei valori acestui instinct valoric sau instinct aristocratic al reverenței, pus în slujba unei realități de ordin mai înalt, a unei realități de ordin superior pe care s-a clădit, de altfel, tot ceea ce s-a numit „morala datoriei“ (Lipovetsky) și măreția respectului.

Ce diferență uriașă față de „morala drepturilor“ din zilele noastre, care a înăbușit atît „morala datoriei“, cît și instinctul altruist al reverenței ce-i stătea la bază în favoarea instinctului egoist al ireverenței din care s-a născut și „morala drepturilor“! Această reprimare a instinctului reverenței a avut loc treptat. Astfel, dacă în epocile premoderne Dumnezeu apare ca fundament al moralității, în epoca modernă, odată cu emanciparea omului de religie, pînă la ruperea cordonului ombilical de Dumnezeu, asistăm la epurarea valorilor etice de orice conținut religios, „religia datoriei“ fiind înlocuită, cum remarca Gilles Lipovetsky, cu „datoria fără religie“, pentru ca în epoca postmodernă să se ajungă la dizolvarea datoriei înseși și la instituirea epocii „postdatoriei“, caracterizată de „valorile“ narcisist-egoiste ale individului preocupat exclusiv de fericirea și bunăstarea personale.

Astfel, raportarea la Dumnezeu, ca prim sistem de referință, e înlocuită cu raportarea la aproapele, la „Tu“, ca al doilea sistem de referință, pentru ca în postmodernitate să se ajungă la raportarea exclusivă la „Eu“, ca al treilea sistem de referință. Dacă în primele două sisteme de referință, Eul era doar presupus, el fiind cu atît mai mic cu cît Dumnezeu sau aproapele erau mai mari, azi, dimpotrivă, Eul este cu atît mai mare cu cît Dumnezeu sau aproapele sînt mai mici, pînă la inexistente.

Ca urmare a acestui fapt, instinctul reverenței, ca simț sau orientare valorică înspre o realitate de ordin mai înalt, este definitiv reprimat sau înăbușit, pe cenușa lui ridicîndu-se nu aripile păsării Phoenix, ci coarnele diavolului, maimuțărindu-se în unica oglindă a Eului care, rămas fără sistem de referință, devine autoreferențial. Marele instinct al reverenței, creator de valori, este înlocuit astfel cu egoistul instinct al ireverenței, această înlocuire ducînd apoi și la înlocuirea admirației, ca respect sau reverență pentru o valoare, cu competiția, ca ireverență pentru aproapele nostru, devenit rival sau dușman în lupta lipsită de demnitate și scrupul pentru succes.

Într-adevăr, cea mai izbitoare manifestare a instinctului ireverenței este competiția, zămislită din zarea joasă a invidiei egalitariste și devenită posibilă prin răsturnarea axei verticale într-una orizontală, pe baza falsei premise a egalitarismului. Acesta, reprimînd valoarea sau centralitatea individuală pe considerente „corecte“ politic, a purces, ajutat și de progresul tehnologic, la nivelarea, uniformizarea și aplatizarea diferențelor care, greu de cuantificat, nu se puteau încadra într-un „program“, întreținînd astfel „programul“ competițional în care valorile sau diferențele individuale sînt excluse, deoarece, nefiind cuantificabile, pot „virusa“ sau afecta „programul“. Competiția, cantitativă prin excelență, devine astfel posibilă doar pe baza epurării diferențelor calitative dintre oameni, furnizîndu-le acestora impresia sau iluzia că sînt egali.

Linia orizontală a noului nostru egalitarism e semnul cel mai distinctiv al nivelării sau uniformizării vieții și relațiilor noastre, indicînd, dincolo de toate, ceva mult mai grav, și anume dispariția alterității din viețile noastre, fapt ce constituie o reală amenințare la integritatea și stabilitatea noastră psihică. Căci nu putem să nu observăm cum dispar rînd pe rînd alteritățile din viețile noastre, de la alteritatea divină la alteritatea umană, iar în cadrul ei dispariția unor forme de alteritate ca aceea morală, a principiului, valorii sau autorității, generînd la rîndul lor ștergerea altor categorii de alterități, cum ar fi, pentru a le aminti pe cele mai la-ndemînă, cea dintre părinte – copil, profesor – elev, bărbat – femeie, om de valoare – om de succes, om normal – om anormal, toate fiind nivelate pe o singură, unică axă, pînă la ștergerea granițelor sau diferențelor dintre ele.

Suprimarea instinctului reverenței, a cărei ultimă și nefastă consecință este suprimarea alterității (re-ve-rența fiind mereu orientată spre altul, ca obiect al admirației), închide porțile sublimului și deschide porțile infernului cotidian, cel mai mare infern fiind, la urma urmei, acela de a nu (mai) putea să iubești, să admiri sau să te înclini, deoarece… nu mai există nimeni, nici o alteritate. Cel mai mare infern este acela de a fi lăsat singur. 

Ramona Ardelean este profesoară de filozofie și doctorand la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București, A publicat cartea Scandalul nedreptății. Eseuri de metafizică morală (ed. Fundației Academice Axis, Iași, 2016).

Foto: wikimedia commons, Gilles Lipovetsky