Acum cîteva zile, pe 31 august, a fost Ziua Limbii Române, un prilej pentru „nativi“ să posteze pe Facebook cîte o poezie clasică sau contemporană, cîte un citat sau un aforism, cîte o glumiță agramată, cu trimitere la vreun politician etc. Nu mi s-a părut să fi fost o zi de-o importanță majoră, cel puțin nu în spațiul virtual, a trecut ca multe altele. Totuși, pentru mine a fost un prilej să reflectez un pic la „relația complicată“, vorba Facebook-ului, pe care o am fără voia mea (căci nu ne alegem limbile și nici spațiile în care ne naștem) cu limba română. O relație care inevitabil durează o viață de om, n-ai cum să te rupi total, asta e, te poți îndrăgosti la un moment dat de limba franceză, de pildă, dar tot nu te poți despărți definitiv de limba română, așa că ești condamnat la un ménage à trois, à quatre și, mai departe, cît te țin curelele.

În școală eram considerată „bună la română“, adică scriam compuneri „cu expresii frumoase“, mă descurcam binișor și cu gramatica, iar ulterior, în liceu, colegii copiau după mine la teze sau îmi dădeau bobîrnace: „Zi-mi și mie ceva de Frații Jderi!“, nu învățam comentariile pe de rost, doar citeam literatură. N am fost niciodată la vreo Olimpiadă de limba română pentru că nu voiam să fiu ipocrită, pentru olimpiade chiar trebuia să tocești pe atunci, nu-mi propusesem să fac performanță. Mai degrabă participam la concursuri de literatură, de „scriere creativă“, am spune astăzi, pe care de obicei le cîștigam, în clasa a XI-a am cîștigat un dublu radiocasetofon care mi a prins tare bine, a derulat casete cu Beatles și Led Zep pînă la loc comanda. Și cred că a fost una dintre puținele dăți în care am cîștigat ceva concret cu limba română. Îmi amintesc că ăștia „buni la română“ se aflau mereu în eșalonul doi al copiilor inteligenți, pe primul loc erau matematicienii, fizicienii, chimiștii și, ulterior, informaticienii. De multe ori erau priviți cu indulgență, cu un zîmbet ușor strîmb – sînt ei oare buni la ceva? La liceele bune, în clasele de uman se ajungea „prin alunecare“, adică nimereau toți cei care nu intraseră la real și care nu aveau, de fapt, nici o treabă cu limba română și nici cu vreo altă limbă. Erau clasele boeme în care nu se învăța mai nimic, din nou copiii de aici erau priviți cu indulgență ca unii cu un ușor handicap față de ceilalți. De aceea am ținut morțiș să fiu într-o clasă de mate-fizică unde să am parte de colegi „deștepți“, nu de loaze. A fost un coșmar, de pe la mijlocul clasei a IX-a am pierdut orice contact cu matematica, n-am mai priceput mai nimic din ea, dacă împușcam un 5 sau 6 în teza la fizică mă consideram mulțumită. Totuși, rămăsesem aia „bună la română“, iar după ce am început să cîștig concursurile de literatură, profesorii de mate și de fizică au început să mă lase în pace – n o duce pe ea prea mult capul, dar e poetă! –, să mă scoată la tablă ca să rezolv cel mai banal exercițiu cu putință ca să mă treacă clasa. Abia printr-a XII-a am început să mă întreb la ce-mi va folosi mie pe viitor limba română. Vreau să fiu profesoară de română? Mi-am dat seama că nu, nu-mi doresc așa ceva, nu pentru că aș fi desconsiderat profesorii de română, puțini își dau seama chiar și în zilele noastre de rolul lor esențial în formarea unui copil, însă voiam să scap definitiv de școală. Faptul că aș fi putut avea un job tot într-o astfel de instituție rigidă care mă chinuise timp de 12 ani mă îngrozea. Așa că n-am dat la Litere sau la Jurnalism, așa cum se aștepta toată lumea, am ales o facultate vocațională, dar asta e o altă poveste. M-am gîndit vag că aș putea „să mă fac“ scriitoare, dar mulți mi-au zis că asta nu e o meserie. În plus, pentru mine adevărații scriitori erau pe atunci doar cei morți, de prin manuale.

La finalul anilor ’90 am început să scriu articole și să le public, iar relația mea cu limba română s-a complicat și mai tare. Pe atunci, pentru că încă se citea cam orice, de la ziare de duzină pînă la reviste elitiste de cultură, existau oameni care veneau din cu totul alte domenii și trăiau bine-mersi din și cu limba română. Mi-am dat seama că îți poți încropi o „meserie“ folosindu-te de limba română. Mă înșelam, era doar o formă de supraviețuire. Așa că mulți ani am supraviețuit vînzînd texte „la bucată“ – 10 lei reportajul, 30 de lei textul umoristic, 15 „povestea adevărată“ de tip telenovelă etc. (sumele sînt aleatorii). M-am gîndit: care e diferența între mine, care vînd texte (și implicit îmi „vînd“ un talent) și unul care vinde șaibe? Probabil că șaibele sînt mai utile. În toți acei ani de așa-zis freelance n-am fost în nici o vacanță, nu mi-am permis să-mi iau un laptop care mi-ar fi fost indispensabil, mi-am plătit însă întreținerea și mi-am cumpărat salam și pîine de la Alimentara. Și uite că m-am pomenit la 30 și ceva de ani tot într-o relație cu limba română. Îmi trecuse prin cap, desigur, să emigrez, chiar îmi făcusem un dosar pentru Noua Zeelandă, în CV mi-am trecut toate revistele la care lucrasem, plus vreo două televiziuni, cîteva premii de jurnalism, iar fata care se ocupa de dosare m-a întrebat candid: „Nu aveți nici măcar un liceu economic, ceva?“

Am început să public și cărți. Tot în limba română, desigur. Mi-am dat seama că la o carte muncești de mii de ori mai mult decît la un biet articol, nu mai e vorba doar de o șaibă, ci de un întreg mecanism complex care, la o adică, în România, valorează exact cît șaiba. Totuși, cărțile îți aduc și alte satisfacții – o mică și efemeră glorie, cîțiva cititori. Unii începuseră să mă numească „scriitoare“ și nu eram nici statuie în parcul municipal, nici o poză alb-negru în manualele de limba română. Dacă ai ceva orgoliu, te poți mulțumi și cu atît, cu cărțile tale, cu „arta“ ta care nu se vinde (trebuie să vinzi peste 5.000 de exemplare ca să-ți cumperi acel indispensabil laptop), cu un mic nume. Însă eu nu sînt un om orgolios și mă întreb de multe ori unde am greșit, dacă am greșit, în relația asta complicată cu limba română. Pentru că de cele mai multe ori o consider o relație păguboasă. Mi-am mai dat seama de un lucru – din limba română nu prea poți să ieși. E o limbă „mică“, oricît ne am închipui noi că e o comoară și, în felul ei este, dar își au și alții comorile lor. Ca să treci granițele într-un mod onorabil ca scriitor ai nevoie nu doar de talent, ci și de noroc. La noi nu există agenți literari, nici n-ar avea ce să facă aici, nu se bat editurile pe tine, nu-ți dă nimeni un avans pentru un viitor bestseller pe care o să-l scrii în trei ani, ești pe cont propriu, aștepți cîte un tîrg de carte și alte întîmplări fericite ca să simți că exiști și tu pe o hartă a lumii. Și cînd ajungi la un tîrg mare de carte, îți dai seama că își au și ei scriitorii lor. Mii. De toate nivelurile. Care așteaptă, la rîndul lor, întîmplări fericite. De ce s-ar înghesui nemții sau francezii să citească o cărticică tradusă din limba română?

Așadar, iată-mă la 40 de ani într-o relație neschimbată cu limba română, la fel de tandră, la fel de plină de duioșie, la fel de ingrată. Scriu altfel acum decît la 18 ani, desigur, scriu mai matur, scriu „profesionist“, poți să mă trezești din somn și să încropesc un articol de 5.000 de semne. Însă nu mă pricep la nimic concret, nu știu să bat cuie și să întind cabluri, nu știu să folosesc o mașină de cusut, nu știu să îngrijesc bătrîni, nu am alte skill-uri, doar știu să jonglez cu niște cuvinte. La ce-mi folosește? Cînd regret că n-am plecat din țară la timp dau vina tot pe ea, pe limba română, am rămas aici ca să fiu prizoniera acestei limbi. E o limbă frumoasă, îmi place să o redescopăr, să reactivez arhaisme, să caut etimologii. E o limbă luxuriantă, îmi place să mă pierd prin hățișuri. Mă enervez cînd cei mai mulți își bat joc de ea și o „strică“, o desconsideră, așa cum eram desconsiderați în liceu noi ăștia „buni la română“. Așadar, avem o limbă, din întîmplare se numește limba română, unora – cum mi s-a întîmplat mie – le-a trasat un destin… ce facem cu ea?

Foto: flickr