„Nu-ţi întreba copilul într-o zi ploioasă ce i-ar plăcea să facă: te asigur că ceea ce lui i-ar plăcea să facă, ţie nu ţi-ar plăcea să vezi.“  (Fran Lebowitz) 

Scrisoarea a doua, către fratele meu, exasperat de răspunsurile monosilabice ale fiului său 

Frate,

Adu-ţi aminte cum bombăni cînd te întreb „ce ai făcut azi la serviciu?“: „muncesc, ce să fac?!“.

Dacă vrei ca dialogul dintre tine şi copilul tău să dureze mai mult de treizeci de secunde, nu-l întreba „ce-ai făcut azi la grădiniţă?“. Răspunsul, „m-am jucat“, previzibil, ar trebui decretat brand al vîrstei preşcolare: copiii răspund aşa fiindcă 1) la vîrsta lor, jocul este principala formă de activitate, fie că învaţă, fie că se relaxează. Iar 2) habar n-au că ceea ce îţi doreşti tu să afli, de fapt, este dacă a mîncat, cu cine s-a jucat, ce poezie a învăţat, ce joc nou l-a bucurat, dacă are un prieten, ce îl supără şi de ce, ce l-a pus pe gînduri etc. Nu ştiu, la vîrsta lor, să descrie emoţii, gînduri, sentimente, experienţe. Întrebările ţintite pe detalii îi vor ajuta să povestească, să-şi amintească fapte, întîmplări, să reţină, prin repetare sau descriere, cunoştinţele şi deprinderile asimilate în clasă. Aşa că fă bine şi spune-i simplu şi direct ce vrei să ştii.

Apoi, vrei răspunsuri ample şi idei complexe? Lasă deoparte întrebările care cer răspunsuri în da sau nu (Ţi-a plăcut spectacolul? A fost frumos în parc? Îţi place să te joci cu Gigel?). Sau completează-le cu alte întrebări (Cu cine te-ai întîlnit în parc? Ce jucării ţi-au plăcut acolo? Ce (nu) îţi place la Gigel?)

Bun, şi acum să ne gîndim împreună la o altă problemă spinoasă: afli, de la o terţă persoană – educatoarea, prietenul, vecina furioasă – că a intrat într-un conflict, de orice fel, cu altcineva, copil sau adult. Tu nu ai fost de faţă. Cum faci să afli adevărul? Nici să nu te gîndeşti să începi cu „de ce ai făcut asta?“

Doar nu porneşti de la premisa că ceilalţi ştiu sigur adevărul şi că el este vinovat. Semnalul pe care trebuie să i-l transmiţi este că ai încredere în el şi că îţi va spune exact cum s-a întîmplat. Important pentru tine, şi pentru el, este să rezolvaţi problema împreună, nu să-l pedepseşti. Deci: încearcă întîi cu „Vreau să ştiu ce s-a întîmplat, de fapt“. Apoi, lasă-l să spună toate detaliile întîmplării, chiar dacă ţie ţi se par irelevante. Pe el ar putea să-l ajute să-şi dea seama cum a ajuns în acel conflict. După ce sfîrşeşte de povestit tot incidentul, vine şi momentul clarificării: „deci, ai făcut asta?“. Dacă răspunsul este „da“, evită întrebarea care începe cu „de ce“: pus la zid, va încerca să găsească justificări, să dea vina pe soartă sau pe colegi. Descrie-i în propoziţii simple consecinţele greşelii lui şi felul în care va trebui să repare daunele.

Dar despre cum, cînd şi de ce corectăm un comportament, îţi voi mai scrie. 

P.S. Ştiu că eşti interesat de cărţi pentru copii, în limbi străine. Am descoperit o mină de aur: compania de distribuţie de carte străină Prior Books Distributors. La sediul ei din Bucureşti, strada Răspîntiilor nr. 32, sau pe site, găseşti cărţi şi jocuri pentru toate vîrstele, în franceză, engleză, germană, italiană, enciclopedii, albume, ghiduri, din toate domeniile: educaţie, psihologie, matematică, ficţiune, medicină, mîncare – ce mai… timp şi bani să ai, pentru cîte are magazinul de oferit.

Maria Iordănescu este psiholog.