Un papucel de copil cu o margaretă de plastic pe baretă stă lîngă un pantofior, tot de copil. Pantoful e nou-nouț, negru-lucios; în lumina asta crudă a soarelui, îmi dă un sentiment abrupt de macabru. E urît cu intenție, cum stă el acolo, desperecheat, la vînzare. Mi-l imaginez în piciorușele unui infant mort pus să stea la poză cu părinții lui vii, ca în fotografiile victoriene. Sînt în buza unui tîrg bucureștean de vechituri și mă pregătesc să intru în mulțime.
Papucelul și pantofiorul îi vinde, între multe alte desperecheri casnice, un domn în vîrstă care fumează cu poftă. Peste mormanul de te miri ce scos din case de ani ʼ80, ʼ90, zace lăbărțat un ceas de perete, din cele care imită la scară colosală ceasurile de mînă cu brățară aurie de zale. Lîngă domnul în vîrstă, o doamnă vinde mileuri. Mă întreb dacă cineva, vreodată, o fi cumpărat ceva de la ei, mă prinde iar mila mea absurdă și intru de-a binelea în tîrg.
Huntington a tras aici o linie est-vest care delimitează nații și civilizații, iar Niall Ferguson una geopolitică, nord-sud, care-i separă pe cei care n-au găsit loc la umbră de ăi mai norocoși. Nu știu cum se face că într-un loc cît o monedă va exista întotdeauna o delimitare geografică implicită. Citisem pe undeva că în Luxemburg, care e cît un timbru, populația din sud nu se suportă cu cea din nord, în ciuda faptului că sînt cam la două stații de tramvai depărtare unii de ceilalți.
La intrarea în tîrg, acolo unde e umbră și bine, niște tineri și mai puțin tineri, unii dintre ei par a fi artiști, vînd bijuterii grele de argint, șiraguri baroce de mărgele și alte coliere curajoase. Ceva recipiente vechi din bronz și alamă, borangic etno care nu e made in China. Mai departe, trei dulapuri (armoire sună mai bine în contextul ăsta) din ere diferite îl străjuiesc pe proprietar care mai are și niște porțelanuri de vînzare. Unul dintre dulapuri e voalat florentin, buclele lemnului brun lasă să i se vadă dulceața mierie de sub lacul tocit. Stă cu picioare de leu pe asfaltul bucureștean în mirosul nebun de mici și cîrnați de la terasa de alături. Niște porțelanuri albe, străvezii ca dinții proaspeți de copil, stau precar pe marginea unei măsuțe supravegheate de un bust trist al lui Enescu. Enescu e scrijelit cu litere de mînă pe postamentul artistului, ca să știm cine e. Mi-e frică să mă apropii prea tare de porțelanuri, mă știu proverbialul taur în magazin, așa că țin distanța. Sînt de Rosenthal, îmi spune proprietarul (sau Limoges, nu mai știu). Fac reducere. Zîmbesc jenat prin masca în care a început să-mi fie cald și mă imaginez deja la cîrciuma unde urma să merg cu o pungă clinchetitoare de Limoges-uri fine. Aaa, mulțumesc, răspund, și nu știu cum să fac să plec civilizat, fără să pară că-l părăsesc pe om în mijlocul conversației. Mai încolo, îmi cad ochii pe niște obiecte din al Treilea Reich. Insigne și alte memorabilia, bricege cu mînere de os pe care se lăfăie păianjenul zvasticii, ecusoane, inele masive cu crucea de fier, tot tacîmul. Am capul încă plecat spre display-ul ăsta cînd îl aud pe vînzător vorbind romani cu soția lui. Ce paradox, mă trezesc gîndind, e și ăsta un mod al istoriei de a pune lucrurile în oglindă, de a le aranja în cel mai ironic mod cu putință. Omului puțin îi păsa de ce o fi însemnat zvastica aia pentru poporul lui, le vindea alături de alte obiecte oarecare, făcea comerț, să fie primit.
Eram deja în partea cu soare unde Maria, pe care o știu din povestiri, vinde bijuterii vechi și alte obiecte mărunțele. Pun mîna pe o scrumieră minusculă (din cele ce se poartă în poșetă), iar pielea de pe degete aproape că mi se lipește de argintul încins. Sîntem deja în sud, vă spuneam, acolo unde totul e posibil. Maria rîde cu toți dinții ei fabuloși de aur care aruncă flăcări în soarele viu al acestui sfîrșit de mai. Tot pe masa ei, într-un capac de cutie veche, strălucesc nebunește cîteva broșe și cercei cu granate. Colorate ca vinul vechi, pietrele dezvăluie un miez nerușinat de roșu în lumina puternică. E mai haios în sudul nostru, mă gîndesc, ia să vedem cît mi-o cere Maria pe inelul ăsta cu două numere mai mare.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
