Sînt musulmană nu din convingere, ci prin născare. Mi-am primit religia aşa cum destinul sau întîmplarea a făcut ca părinţii mei să fie părinţii mei. La pachet cu familia extinsă, cu o copilărie uimitoare, cu dragostea pentru bunicii mei şi de neconceput altfel, a venit şi apartenenţa la o anume confesiune. Toleranţa şi europenismul alor mei m-au îndepărtat de habotnicie, extremisme sau devoţiuni oarbe. În cheia asta aş dori a fi citită scurta consemnare de mai de jos a tuturor apropierilor mele de bisericile şi practicile creştine.

Am fost întotdeauna curioasă să ştiu ce se întîmplă în biserici de Paşti, de Crăciun, de marile sărbători creştine. Am întrebat, am citit, mi s-a povestit, dar impulsul de a vedea totul cu proprii ochi a venit destul de tîrziu şi a venit învăluit într-o uşoară reţinere, reţinere lesne de înţeles. N-aş fi vrut să încalc ştiu eu ce cutume sau să fac vreo gafă impardonabilă în asemenea contexte pe care le ştiu a fi sensibile. Una dintre primele experienţe care m-a adus într-o biserică n-a fost neapărat alegerea mea. Aveam de făcut la acea vreme un reportaj despre postul Paştelui cu toate semnificaţiile lui – de la purificarea fizică şi spirituală pînă la ipostazele lui mundane şi de un nestăpînit umor involuntar de genul „şaorma de post“. Am intrat într-o biserică, am întrebat politicos pe cineva de acolo unde e preotul, explicînd cam ce aş vrea de la el. Mi s-a zis că „e colo, în altar“. Cu pas hotărît, cu nestăvilit avînt reportericesc, cu flamura microfonului în vînt, m-am avîntat spre altar. M-au oprit în loc o mînă de credincioase care se înecau de indignare. „Domnişoarăăăă, cuuum, femeie în altar?“ Pînă să-mi cer scuze era să-mi iau cîteva sacoşe în cap. Am învăţat că o femeie n-are ce căuta acolo.

A doua experienţă memorabilă în contactele mele cu practicile creştine s-a petrecut la Londra. Am prins acolo Crăciunul şi am vrut să asist la slujba din acea seară. O impresionantă biserică de cartier se afla fix la colţul străzii unde stăteam. Blugii, paltonul, părul strîns cuviincios şi cheile de la casă în buzunar. Aşa m-am prezentat la slujbă. Care mi-a plăcut mult. A vorbit preotul, printre altele, de conflictul din Gaza şi de nenorocirile din Darfur. Un buletin BBC mai implicat, aşa. Lume nu foarte multă; vecini vechi de cartier şi cu mine. La final, un omuleţ bătrîn, simpatic, cu obrajii de un inconfundabil roşu englezesc de bere, a trecut pe la fiecare cu o cutiuţă. Doamne, Dumnezeule, donaţii! Mi-am zăngănit cheile în buzunar. N-aveam la mine un penny, un leu românesc măcar. Mi-au rulat rapid în cap toate opţiunile: să fug, să mă fac că pun ceva şi evident să nu pun, să se facă o minune şi să dispar într-un norişor de fum. Omuleţul a ajuns la mine, m-am scuzat că n-am bani, s-a uitat compătimitor şi, plin de înţelegere, m-a bătut pe umăr. Am învăţat că ceva mărunt trebuie să ai prin buzunare.

De Paştile care abia s-au încheiat, am vrut să văd o slujbă de Înviere. De fapt nu una, trei am vrut să văd. Anglicană, catolică şi ortodoxă. Pe anglicani i-am pierdut. Slujba austeră fusese pe la un şase după-amiază iar în mintea mea, nu ştiu de ce, rămăsese ca reper universal miezul nopţii. Răstimp, m-am dumirit în timp util că, de pildă, Biserica Italiană avea slujba la ora 8. Ştiam, evident, că de Înviere se ia lumină. Dar în capul meu, pentru lumină, tot miezul nopţii era reperul. Ei bine, cînd preotul de la Italiană a început să se apropie cu o mare lumînare şi de colţul în care cuminte stăteam, iar n-am ştiut ce face. Lumînarea mea era acasă. Nu puteam să-mi aprind de la bunul preot decît cel mult o ţigară. Am fugit.

La douăsprezece noaptea însă, neostoită, eram prezentă cu lumînare cu tot la o biserică ortodoxă. Am primit şi am dat lumină. Mai încolo, o bătrînă care dorea şi ea lumină întreba obsesiv pe cineva dacă flacăra din lumînarea respectivului e direct de la preot. „Da, da, direct de la părinte am luat-o.“ Femeia căreia eu i-am dat lumină n-a întrebat. Ce era să-i zic? „Luaţi lumină de la musulman?“

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.