- de ce nu se întorc acasă românii din Spania şi Italia -

România este unul dintre statele UE cu cea mai înaltă mobilitate a forţei de muncă (în jur de 3%), dar în pofida acestui fapt nu există nici o statistică sau un studiu care să evalueze impactul crizei economice asupra fenomenului şi să stabilească rata de revenire a migranţilor. Singurul indicator care ne poate da o măsură a felului în care criza economică afectează migraţia este volumul remitenţelor (banii trimişi acasă), care în anul 2009 se diminuase cu aproximativ 30% faţă de 2008. Cu toate acestea, mai puţini bani trimişi acasă nu înseamnă mai mulţi români care se întorc din străinătate. Un studiu al Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie din Moldova arată că nu există o corespondenţă matematică între scăderea remitenţelor şi revenirea migranţilor: în timp ce banii pe care moldovenii i-au trimis sînt cu 33% mai puţini, numai 18% dintre migranţi s-au întors definitiv acasă. Or, fluctuaţia remitenţelor atestă o variaţie a volumului activităţilor economice şi a cîştigurilor înregistrate de pe urma acestora, şi nu o modificare a fluxurilor migratorii, cum constată unii în mare pripă. Cu alte cuvinte, oamenii trimit mai puţini bani, dar nu vin neapărat acasă. Titluri alarmiste de genul „criza întoarce acasă jumătate din români” au abundat în media românească începînd cu finele anului 2008, dînd naştere unei convingeri conform căreia sîntem asaltaţi de valuri de migranţi români ce se întorc în ţară. A generat, într-adevăr, criza globală un fenomen semnificativ de revenire a migranţilor?


În căutarea migrantului reîntors


Dîmboviţa este unul dintre judeţele cu cea mai înaltă rată a migraţiei către Spania, dar destinaţiile precum Italia sau Germania sînt şi ele populare. Curioşi să stăm de vorbă cu cineva care şi-a pierdut locul de muncă în străinătate, am dat o tură prin cîteva comune din judeţ, în încercarea de a-l descoperi pe migrantul revenit acasă. Primăriţa şi viceprimarul din Nucet s-au chinuit vreun sfert de oră pînă au putut să ne recomande un tînăr, Radu B., care, înainte de a rămîne şomer, lucrase în Spania pe un şantier de construcţii. Aparent, era singurul de acest gen pe care îl cunoşteau. La adresa indicată, ne-a întîmpinat o femeie îmbrăcată într-o salopetă stropită şi cu mîinile murdare de vopsea, care era mama lui Radu: el plecase în Spania cu doar cinci zile în urmă. Sora lui, care rămăsese acolo, reuşise să-i facă rost de un loc de muncă la abatorul unde muncea şi ea. Cu trei luni mai devreme, tînărul venise pregătit să rămînă în satul lui şi să înceapă o nouă viaţă. După ceva căutări, a reuşit să-şi găsească un loc de muncă la o agenţie de pază privată din Bucureşti, unde i s-a oferit un salariu de 900 lei, numai că un drum dus-întors pînă în capitală costă 20 de lei pe zi. La sfîrşitul lunii, constata că jumătate din salariu se ducea pe transport. Şi atunci a decis că, oricît de rea ar fi fost criza în Spania, tot mai bine s-ar descurca acolo, chiar şi cu salariul de la abator. Din cele cinci comune pe care le-am străbătut în lung şi-n lat, acest tînăr, la care am ajuns prea tîrziu, era, pare-se, singurul migrant revenit acasă din cauza crizei. O criză şi mai rea îl alungase de acasă înapoi în Spania.

Criza din Spania/criza din România


De fapt, migranţii români sînt puşi în situaţia de a alege între două rele – iar criza de acasă pare să fie mai rea decît cea din străinătate. E adevărat că în judeţul Dîmboviţa rata şomajului a crescut cu două puncte procentuale, de la 5% (cît era în septembrie 2009), la 7%, în timp ce în Spania şomajul este în jur de 20%. Dar o analiză mai atentă a cifrelor ne arată că situaţia este mult mai dramatică decît pare la prima vedere – de fapt, creşterea numărului şomerilor din judeţ de la 10.562 (în septembrie 2008) la 15.698 s-a produs din cauza intrării în sistem a unui nou val de beneficiari ai indemnizaţiei de şomaj, adică persoane care şi-au pierdut recent locul de muncă. Numărul acestora a crescut de la 1485 la 6919, ceea ce înseamnă o creştere reală de patru ori a numărului celor care au rămas fără un loc de muncă în decursul ultimului an. Situaţia nu e specifică numai judeţului Dîmboviţa, se regăseşte în toată ţara. În acelaşi timp, oferta de locuri de muncă s-a diminuat drastic. Dacă, înainte de criză, la Agenţia de Ocupare a Forţei de Muncă din Tîrgovişte erau scoase lunar la concurs aproximativ 800 de posturi, în 2009 numărul lor s-a redus la 150. La nivel naţional, locurile de muncă oferite anul trecut prin intermediul ANOFM au scăzut cu aproape jumătate faţă de 2008.

În acest context – deşi nu există date statistice în sprijinul acestei afirmaţii – decizia migranţilor de a rămîne în ţările de destinaţie nu mai uimeşte pe nimeni şi contrazice temerea intens exploatată de mass-media referitor la hoardele de migranţi care sînt gata să se întoarcă acasă pentru a îndesa rîndurile şomerilor, şi aşa numeroşi. Din contră, cei ce se întorc par a fi destul de puţini şi, de multe ori, revenirea lor e doar temporară. De exemplu, la aceeaşi agenţie de ocupare a locurilor de muncă din Tîrgovişte, au fost înregistrate în ultimele luni ale anului 2009 aproximativ 100 de cereri de eliberare a unor formulare necesare pentru primirea dreptului la şomaj în Spania, conform regulamentului 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariaţi şi cu familiile acestora care se deplasează în cadrul UE. Aceasta înseamnă că românii, atunci cînd au posibilitatea, preferă să trăiască în Spania din ajutorul de şomaj spaniol, decît să vină înapoi acasă. În acelaşi timp, au fost înregistrate numai trei cereri de transfer a îndemnizaţiei de şomaj din Spania în România – conform regulamentului 1408/71 orice cetăţean comunitar poate beneficia de exportul îndemnizaţiei de şomaj dobîndite într-un stat atunci cînd îşi caută un loc de muncă într-un alt stat, pe o perioadă de maximum trei luni. De obicei, majoritatea celor care optează pentru această soluţie sfîrşesc prin a nu-şi găsi locul de muncă dorit şi atunci îşi îndreaptă speranţele, ca şi anterior, către Vestul Europei.

Plătiţi să plece – nu pricep mesajul

Că migranţii nu pleacă masiv şi de bună voie nici în timpul crizei este demonstrat şi de introducerea recentă de către unele state, precum Spania şi Cehia, a aşa-numitelor măsuri pay to go – stimulente financiare pentru a încuraja revenirea migranţilor în statele de origine. Eficienţa lor a fost însă limitată: la un an de la punerea în aplicare de către statul spaniol a programului pentru imigranţii noncomunitari „Retorno Voluntario“ numai 8700, însemnînd mai puţin de 10% din cei 100.000 de persoane eligibile, au fost înscrise în program. Caracterul global al crizei face ca, atît situaţia din ţările de destinaţie cît şi cea din ţările de origine să sufere înrăutăţiri, menţinînd, într-un fel, egală distanţa dintre nivelul de dezvoltare şi oportunităţile de pe piaţa muncii din ambele state.

Vin investitorii?

Pesimismul celor care anticipau valurile de revenire a migranţilor a fost oarecum ponderat de cei care percepeau revenirea ca pe o oportunitate de dezvoltare. Speranţele optimiştilor se legau de potenţialul de investire al migranţilor – un discurs agitat de unii încă înainte de criză şi o ipoteză ce pare logică la prima vedere: atunci cînd locurile de muncă vor deveni precare în ţările de destinaţie, iar posibilităţile de cîştig – limitate, migranţii vor fi tentaţi să-şi investească economiile acumulate, de-a lungul anilor, într-o mică afacere la ei acasă.

În cele cîteva sate din Dîmboviţa nu am găsit nici o afacere care să fi fost pusă pe roate de vreun fost migrant. Nu am regăsit nici măcar dorinţa de a face aşa ceva sau speranţa că aceasta ar putea fi o ieşire din situaţie, ci doar un scepticism resemnat. „Ce să faci la noi? Pentru cine să faci, dacă oamenii nu au bani de cheltuit, iar tinerii sînt plecaţi…“ – mă întreabă Ioana, o femeie cu doi copii al cărei soţ lucrează în Germania, pe un şantier de construcţii, în timp ce ea însăşi se chinuie să înveţe limba germană ca să poată să-şi găsească mai uşor de lucru. Ocazional, merge şi ea la muncă în Germania, unde lucrează la negru ca menajeră la hotelurile din Frankfurt, fiind plătită cu 2 euro pe oră. Ideea că ar putea deschide o afacere aici i se pare de domeniul irealului şi mă priveşte cu aceeaşi neîncredere ca şi cînd i-aş fi sugerat să candideze la preşedinţia României.

În Nucet, dl N.T. ne povesteşte că ginerele său a luat în calcul posibilitatea să-şi deschidă o afacere în România. După ce a muncit din greu în Spania, a reuşit să pună pe picioare acolo o mică companie de transport, care mergea destul de bine înainte de criză. Cînd a vrut să-şi extindă activitatea în România, în perspectiva unei mutări pe viitor, s-a lovit de faimoasele realităţi locale – o piaţă limitată şi mai ales închisă unde, pentru a-şi putea încărca furgonetele cu marfă pentru transportul înspre Spania, a trebuit să dea şpagă ca să i se ofere „contractul“. „Este prea multă corupţie la noi, dacă nu ai pile, nu ai activitate“, declară socrul său, părînd a spulbera ultima speranţă de revenire a migranţilor investitori. Cu toate acestea, oricît de banal ar părea, speranţa moare ultima – o casă mare, nouă şi arătoasă, recent construită de tînărul proprietar al firmei de transport, îl aşteaptă la marginea satului natal, alături de casele altora ca el.

Cînd viaţa de acasă nu-i atît de rea…

Decizia de a reveni sau nu în ţară pare să fie mai puţin afectată de situaţia din Spania, condiţiile economice şi cele de pe piaţa muncii din România fiind mai importante. Nimeni nu migrează pentru că îi este prea bine, factorii economici fiind în cazul României cei mai importanţi factori de încurajare a plecării (push factors). În unele comune din Dîmboviţa, unde ţăranii reuşesc să trăiască decent de pe urma vînzării produselor agricole, migraţia este limitată şi preponderent ciclică – în răgazul dintre muncile agricole, sătenii dau o fugă pînă în Germania sau Spania, unde lucrează de obicei în construcţii şi îşi completează astfel veniturile. Sărăcia nu e atît de presantă încît să îi facă pe localnici să-şi abandoneze familiile în căutarea unui trai mai bun.

În luna noiembrie a anului trecut, drumurile satului Lunguleţ erau împînzite cu tractoare şi căruţe încărcate cu varză sau cartofi, încît pînă şi aerul din acel sat mirosea a varză. Aici, aspiraţia fiecăruia e să ajungă să-şi cumpere un tractor. „Vreau ca copiii mei să nu mai trăiască aşa – mărturiseşte Maria E. – e o viaţă murdară, trebuie să înveţe carte să lucreze ca domnii, adică cu capul. Dar învăţătura costă, încearcă să-ţi dai copilul la Bucureşti, te rîd toţi în sat, cică uite, nu are tractor, dar şi-a dat copilul la universitate“. Maria a lucrat şi ea un an de zile în Italia, ca menajeră, dar în cele din urmă s-a întors acasă, unde se ocupă cu agricultura. Maria îşi aminteşte cu plăcere de viaţa ei în Italia, lăudîndu-se că niciodată nu a fost tratată cu atîta respect ca acolo, dar vecina sa, care ne-a ajutat să o găsim, o priveşte cu stupefacţie şi neîncredere, auzind-o cum face aceste declaraţii. La final, în timp ce ne îndepărtăm de casa Mariei, ne mărturiseşte în şoaptă că Maria a vrut s-o facă pe grozava cu noi, dar altfel tot satul ştie că s-a întors din Italia pentru că era prost tratată acolo şi cerinţele erau foarte dure. Mai bine să angajezi tu pe alţii, decît să fii migrant tu însuţi – vara, cînd e mult de muncă în cîmp, ea şi soţul ei angajează muncitori din zonele mai sărace ale Moldovei, pe care îi plătesc cu 50 de lei pe zi, plus casă şi masă… Cine îşi poate permite aşa ceva nu poate avea o motivaţie serioasă să plece la muncă în străinătate.

De ce nu se întorc migranţii acasă?

Chiar dacă factorii de atracţie din ţările de destinaţie (pull factors) suferă transformări, cum s-a întîmplat şi în Spania din cauza crizei economice, atîta timp cît condiţiile economice din comunitatea de origine rămîn precare, motivaţia de revenire a migranţilor este minimă, chiar şi pe vremuri de criză. Cît de importantă este situaţia economică din ţările de provenienţă a migranţilor ne-o arată şi experienţa crizei petrolului din 1970, cînd migranţii din ţările cu PIB ridicat precum Italia, Spania sau Grecia s-au întors într-un număr mai mare decît cei din ţările cu PIB scăzut, precum Turcia, Iugoslavia sau Portugalia. Aceasta explică şi de ce, actualmente, polonezii care lucrau în Irlanda şi Marea Britanie se întorc într-o proporţie mai mare decît par a o face românii.


Sărăcia de acasă este, neîndoielnic, unul dintre motivele majore ale deciziei de a rămîne în ţara de destinaţie, chiar şi pe vremuri de restrişte, dar cu siguranţă sînt şi alte variabile în joc. Rezultatele cercetărilor arată că, cu cît migranţii stau mai mult într-o ţară cu atît întoarcerea este mai dificilă. Mai întîi de toate, reţelele sociale construite acolo încep să le înlocuiască pe cele de acasă, care dispar în timp, transformînd revenirea într-o ruptură mai profundă decît simpla schimbare a unei locuinţe şi a unui loc de muncă. Apoi, calitatea vieţii începe să conteze din ce în ce mai mult – motivaţia iniţială de a cîştiga bani începe să fie dublată de obişnuinţa cu un anumit standard de viaţă, ce ţine în principal de calitatea serviciilor, de accesul la bunurile publice, de normele sociale.

Cu cît mai numeroşi sînt factorii care influenţează decizia de întoarcere, cu atît mai discutabilă şi complexă devine relaţia dintre fenomenul de revenire şi criza economică şi cu atît mai futile par să pară anticipările de genul „jumătate din migranţii români sînt alungaţi de criză“. Nici măcar experienţa crizelor anterioare – Marea Recesiune din 1929 sau criza petrolului din 1970 – nu demonstrează existenţa unei puternice condiţionalităţi între declinul economic şi fenomenul de revenire. Pînă una alta, decizia de revenire pare a fi mai grea decît a fost, la vremea ei, decizia de a pleca la muncă peste hotare.

Victoria Stoiciu este coordonator de proiecte la Fundaţia Friedrich Ebert. Cercetarea privind migraţia a fost realizată în cadrul unui program al Fundaţiei.

Poveşti despre ne(întoarceri) pe forumul acesta.