Cazul este arhicunoscut: un copil de un an, abandonat de familie, este preluat în sistemul de protecție al statului și dat în grijă unui asistent maternal. După șapte ani copilul este adoptat, cu acte în regulă, dar în circumstanțe în neregulă, de o familie. Sînt prezentate fără răgaz, fără opreliști, de zeci-sute de ori, imagini alarmante de intervenție în forță a „autorităților“, proteste și lungi interviuri acuzatoare ale adulților din numeroasele tabere născute ad-hoc. Asistăm la un șuvoi de emoții brutale, nereținute, care transformă povestea copilului în serial de televiziune. Cazul ajunge din nou în Justiție, pe mîna procurorilor, care interzic părinților adoptivi să preia copilul.
Greșit, zic eu: cazul ar fi trebuit să intre cu prioritate într-o anchetă a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, plus Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. La șefii cei mai mari ai acestor instituții. Căci nu de lege sau de nerespectarea ei este vorba aici, ci despre incapacitatea statului și a instituțiilor de protecție a copilului de a oferi protecție „clientului“ pe care îl deservesc. Și am să enumăr cîteva puncte de reflecție.
● Biografia copilului, care ar fi trebuit să rămînă privată, a fost făcută ferfeniță de miile de detalii private rostogolite în presă – nu-i așa? – de dragul rezolvării cazului, din indignare față de presupuse abuzuri. Cu nedreptate pe nedreptate călcînd. (Mă întreb ce a simțit acest copil cînd și-a văzut expus dosarul de adopție, detalii dramatice, în fața a milioane de telespectatori. Dosar care ar fi trebuit să rămînă cît se poate de confidențial. Confidențiale trebuiau să rămînă și secvențele de „fericire și normalitate“ din noua familie. Dar nu a fost să fie.)
● Timp de șapte ani, acest copil și-a trăit viața între încercări de adopție, ezitările asistentului maternal de a-l înfia, ezitările insituțiilor de a i-l încredința, un du-te-vino emoțional între casă și autorități, sub semnul incertitudinii, al răzgîndirii. Șapte ani. Și ar mai fi putut sta încă șapte, și încă șapte, dacă nu ar fi existat familia adoptivă. După un an, doi, hai trei, de eșecuri, poate că ar fi fost indicat să se caute o soluție: asistentul maternal, dacă a fost bun în această postură atîta timp, poate ar fi fost bun și în postura de părinte adoptiv, cu o susținere financiară din partea statului (evitînd, astfel, să plătim, mai scump, procurori care să deslușească acum ițele cazului). Dacă nu a fost bun ca asistent maternal, atunci copilul ar fi trebuit încredințat altuia din timp.
● Un judecător a decis, deci, că acest copil va avea o familie adoptivă. Familia cu pricina vrea să îl ia acasă. Ce nu par a ști părinții de drept este că iau copilul acasă cu tot cu biografia lui de pînă la momentul înfierii. O hotărîre judecătorească nu anulează anii petrecuți în familia asistentului maternal, legăturile emoționale născute între membrii comunității. Primul pas care ar fi trebuit să fie făcut de asistenții sociali și de psihologii implicați în proces ar fi fost acela de a media relația dintre familia adoptivă și asistentul maternal. De la bun început: de la primele întîlniri dintre copil și „candidați“. Medierea ar fi trebuit, la rîndul ei, să fie precedată de ore lungi de consiliere și de pregătire a momentului adopției. Pentru toți adulții implicați în proces. Din comentarii rezultă că, dimpotrivă, angajații direcției pentru protecția copilului participau la întîlniri pe post de „izolatori“, de baraj între adulții aflați în conflict. Sînt șapte ani în care acest copil s-a raportat la „angajatul statului“ ca la o mamă. O mamă pe care nu el a cerut-o, dar pe care statul i a dat-o ca pe cea mai bună opțiune. Nu a fost așa? Atunci, toate acuzațiile de astăzi de „rele tratamente aplicate minorului“ trebuiau cercetate de mult timp. Vreuna dintre părți a refuzat dialogul? Atunci ar fi trebuit analizat fiecare refuz și, în ultimă instanță, anulat contractul de muncă sau procesul de adopție.
● Exista certitudinea că asistentul maternal ar fi denigrat imaginea și intențiile familiei adoptive în fața copilului și a comunității. Dar certitudinea nu a apărut peste noapte. Dacă lucrurile stau așa, mă întreb de ce nu s-a decis aplicarea unei alte forme de protecție, într-o instituție a statului, pînă la finalizarea adopției. Această minimă precauție i ar fi scutit biografia de asocierea dramatică între integrarea într-o familie și brutalitatea cu care a fost pusă în aplicare.
Mă întreb dacă există proceduri clare pentru toată lumea. Dacă cei care intră în acest proces anevoios, chinuitor, știu ce au de făcut, fiecare în „ograda“ lui: cum se derulează întîlnirile, care sînt drepturile fiecăruia, care este scenariul după care se împart responsabilitățile, ce se întîmplă cînd există abuzuri de rol sau de autoritate. Revin și spun: cazul acesta ar fi trebuit să dea de gîndit nu procurorilor, ci instituțiilor care au datoria să protejeze copiii de răul care i-ar putea aduce în fața procurorilor.
Maria Iordănescu este psiholog.