Nu era Roşia Montană. M-am uitat mult nu la cioară, ci la roşie. Crudă. Cum este posibil să fie toamnă afară şi roşia să fie verde pe dinăuntru? Cum este posibil ca o cioară să se umfle cu o verzitură? Cum de nu-i este verziturii ruşine să iasă pe tejghea? Avem trei necunoscute ca să fie matematică, avem trei inconştienţe ca să vorbim iarăşi despre marfă. Toate trei – consumatorul, roşia, vînzătorul – se transformă în marfă. Devenind indiferenţi cu toţii. Cioara, consumatorul – pardon, eu. Roşia – pardon, marfa. Vînzătorul – pardon, otrăvitorul. Relaţia dintre cele trei inconştienţe este aceea care transformă totul în marfă.

Nu este nimic rău să fii marfă. Util pentru comerţ şi capitalism. Omul, însă, oriunde ar fi, cu gura căscată sau cu preţul pe tejghea, se ambalează să înghită, să se mintă: că marfa este bună. Te trezeşti marfă cînd nu-ţi mai pasă de nimic. Cînd marfa ţi-e indiferentă şi mănînci totul de dragul de a mînca ceva, atunci te înjoseşti, cobori, „eşti vîndut“ compromisului. Eşti o marfă. Compromisul că n-ai timp, că nu te pricepi, că eşti tehnocrat. Hei, omule, nu fii cu nasul pe sus că devii marfă! O să te mănînci singur de cît de puţin îţi pasă de tine. Hap-hap, ce-mi pasă mie ce mănînc? Atenţie, dară, la ciorile care se luptă pe macadam cu roşiile verzi! Atenţie la natură!