Taximetristul ne-a lăsat în cîmp, nu înainte de a ne teroriza cu tot felul de conspiraţionisme de prin partea locului, despre cum „le-a întors spatele Hagi celor de la Farul“ şi mirîndu-se cum de am venit tocmai de la Cluj ca să susţinem Viitorul. Nu am avut cu cine vorbi pe parcursul cursei: omul o ţinea pe a lui, că ştie el de la unchiul lui, care ştie de la altcineva şi tot aşa, că Hagi a trădat Constanţa, că nu ştiu ce juniori s-au accidentat şi Hagi nu le-ar fi plătit spitalizarea etc. etc. Nu mai contau decît detaliile detaliilor, ceea ce făcuse şi desfăcuse Hagi acum ori înainte, ca jucător, erau apă de ploaie. Vorba personajului caragialian: Nu voi să ştiu de Europa dumitale… Cînd m-am dat jos din maşină mă durea capul. Din fericire, ieşise, la cîteva minute după ploaia măruntă, curcubeul. În curtea Academiei fanii cîntau şi dansau.

Ne aşezăm în tribună, iar spectatorii de lîngă mine încep să şuşotească între ei, după ce îmi remarcă accentul cu care scandez sau comentez la anumite faze. Pînă la urmă, au dreptate să fie consternaţi: cum adică am venit de la Cluj ca să susţin constănţenii taman împotriva CFR-ului? Adevărul e că am îngheţat la cîteva dintre momentele meciului, clujenii au avut vreo două-trei ocazii foarte mari să înscrie, la fel ca Universitatea Craiova în meciul de la Piteşti cu o săptămînă înainte. Încă o palmă după ceafa celor obsedaţi de blaturile lui Hagi. Dar să nu ne pripim: în profilul psihologic al conaţionalilor, la loc de cinste şade suspiciunea drept trăsătura noastră distinctivă, dovedită, mai nou, şi cu mijloace ştiinţifice (v. cartea profesorului Daniel David de la Universitatea clujeană, Psihologia poporului român), după ce Mihail Ralea o intuia încă din perioada interbelică.

După transformarea penalty-ului, am avut cele mai mari emoţii. În timp ce cu vîrful buzelor murmuram ce bucăţi de rugăciuni trunchiate îmi veneau în minte în secundele respective, auzeam în spatele meu întruna scandări din gama „m..e Steaua“ şi tot tacîmul. În atmosfera asta oximoronică am aşteptat fluierul final al arbitrului. Maria, iubita mea, a fost mai curajoasă, deşi am resimţit împreună tensiunea meciului. M-a luat de mînă şi a spus: „Hai!“ Am sărit gardul, am invadat terenul, ne-am îmbrăţişat cu oficialii clubului şi cu jucătorii şi m-am încrucişat pentru prima oară în viaţă cu maestrul Marius Mitran, pe care microbiştii îl cunosc mai cu seamă de la cea mai nostalgică emisiune de cultură fotbalistică de la noi: Replay.

Intenţionăm să ne facem poză şi cu Kévin Boli. Fundaşul ivorian, provenit dintr-o familie de fotbalişti din tată-n fiu, este singurul stranier al echipei. Declarase la o conferinţă de presă, cu cîteva săptămîni înainte, că a cîştiga titlul echivala cu o minune pentru el, pentru echipă, dar şi pentru „all the people in Constanţa“. Săracul, cîtă naivitate… I am întîlnit privirea şi m-a izbit faptul că plîngea zîmbind şi zîmbea plîngînd. Arăta ca un gladiator cu ochii înecaţi în lacrimi sau ca o păpuşă inertă înconjurată pe rînd de oameni care îşi petreceau mîna peste umărul exponatului, zîmbeau şi îşi făceau cîte un selfie. Am rămas impresionat de băieţii tineri ai Viitorului, de bucuria lor curată şi de bunul lor simţ. Motivul principal pentru care s-a cîştigat titlul sînt ei înşişi, prin talentul şi prin munca depusă, în contextul unei filosofii cazone care le-a fost impregnată de Hagi. Am rămas impresionat de jocul unor Victor Rîmniceanu, Romario Benzar, Cristi Ganea, Florin Coman, George Ţucudean şi, mai presus, de jocul la sacrificiu al lui Boli. Asaltul şi munca cea mai grea s-au dat la mijlocul terenului, unde Hagi a fost nevoit să improvizeze, fiind privat de cîţiva jucători de bază, între care se detaşa probabil cea mai grea absenţă, practic cel mai constant dintre jucători, şi anume Dragoş Nedelcu. Chiar şi aşa, cu şansă şi cu sacrificiul băieţilor – Ganea era peste tot –, au rezistat pînă la final.

Cu privire la scandalul reclamaţiei depuse mai apoi de echipa FCSB la TAS, nu pot, în calitate de literat, să nu mă gîndesc, aşa, retroactiv: au avut tot dreptul să facă asta, nu încape vorbă, dar ce ironie ca titlul să atîrne, în esenţă, de o chestiune de… limba română! Mă rog, de hermeneutică juridică, la rigoare. Sînt convins că şi unor Radu Paraschivescu, Radu Cosaşu sau Ioan Groşan trebuie să le fi trecut prin minte aşa ceva. În fine, a început iar ploaia. Îl aştept în continuare pe Hagi.

Cînd apare, lumea sare pe el, dar antrenorul are răbdare şi priveşte atent în fiecare blitz al fanilor. Îl întreb dacă mi-a citit textul apărut săptămînile trecute într-un ziar de cultură şi îi smulg un zîmbet pe chip. „Da – îmi răspunde – l-am citit, mulţumesc.“ Gata, misiune îndeplinită, putem să ne întoarcem la hotel şi să dormim liniştiţi.

La final, am scăpat şi de taximetriştii sfătoşi: jurnalistul Dan Filoti ne-a salvat şi ne-a dus pînă aproape de hotel. Puteam să mă întorc acasă liniştit, unde mă aşteptau nu schiţe de cărţi despre Hagi, ci ditamai şantierul doctoral, unde nu poţi ţine discursuri despre monarhii în fotbal fără să ajungi să smulgi zîmbete ironice. 

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.