L-am ascultat pe Matei Sumbasacu la „Intersecțiile de miercuri“, de la Rezidența BRD Scena9, vorbind aproape două ore despre cutremure și despre vulnerabilitatea Bucureștiului. Este inginer constructor, președintele Re:Rise, Asociația pentru reducerea riscului seismic. L-am întrebat care e starea de fapt și ce soluții există.
În centrul Bucureștiului, și mă gîndesc acum în special la Bulevardul Magheru, e un peisaj dezolant. Să amintim doar de cele trei cinematografe închise: Scala, Patria și Studio, toate din motive de risc seismic. Cum s-a ajuns aici și ce înseamnă, de fapt, această stare de fapt?
E o ilustrare foarte bună a situației în care ne regăsim – un blocaj cvasi-total, o stare de paralizie totală în fața unei probleme cu care ne e frică să ne confruntăm. S-a ajuns aici după zeci de ani de ascundere a vulnerabilității noastre seismice în cele mai creative moduri – de la mituri create și răspîndite pentru a liniști populația (și, deci, pentru a lua presiunea de a face ceva de pe umerii celor care ar trebui să facă) pînă la declarațiile unor oameni (mai mult sau mai puțin de știință) care ne anunță periodic cînd va veni următorul mare cutremur – asta în ciuda faptului că toată comunitatea științifică e de acord că sîntem departe de momentul cînd vom putea prezice cutremurele.
Cutremurul e un subiect recurent. Generează frică, panică și neputință. Mai puțin printre autorități. După ce ați documentat subiectul „pe teren“, care sînt cifrele și concluziile?
Nu aș generaliza – există autorități în cadrul cărora găsești oameni care iau foarte în serios amenințarea seismică. Sînt oameni care realizează că, de exemplu, în București vorbim de aproximativ 350 de clădiri cu bulină (deci încadrate în clasa RS I), dar că, de fapt, acestora ar trebui să li se adauge încă aproximativ 1600 de clădiri ce au fost încadrate în categorii de urgență (U1, U2, U3) și care, dacă ar fi reexpertizate așa cum impune legea, ar fi încadrate aproape toate în RS I (bulină). Deci, de fapt, luînd în calcul și clădirile din categoriile de urgență, putem vorbi despre aproximativ 2000 de clădiri din București care, în urma unei expertize, au fost declarate în pericol de colaps la un cutremur mare. Acestora li se adaugă, bineînțeles, clădirile la care nimeni nu s-a uitat niciodată – clădirile încă neexpertizate și care așteaptă să fie „descoperite“. Probabil un număr mai realist ar fi undeva în zona de 3000 de clădiri periculoase în București în caz de cutremur. Așadar, dimensiunea problemei e una mult mai mare decît ni se prezintă, iar mulți oameni din diferite autorități știu foarte bine acest lucru și, deși sînt conștienți de gravitatea problemei, realizează și că nu sînt suficiente resurse pentru a se ocupa de ea. Vorbim, pînă la urmă, de o problemă pe care societatea a ascuns-o de multe generații și care s-a tot mărit, în umbră – efectele seismelor mari asupra Bucureștiului au început să fie ascunse încă după cutremurul din 1940, cînd multe clădiri au fost avariate, dar aveau să fie lăsate neconsolidate și chiar nereparate. Apoi, în 1977, aproape toate clădirile (mai puțin două dintre ele) care au picat în București fuseseră afectate și în 1940 și ignorate timp de 37 de ani.
– Matei Sumbasacu
Am citit recent că „Primăria Capitalei a lansat o licitație publică pentru achiziționarea a circa 6000 de truse de prim-ajutor, pentru a fi folosite gratuit de către locatarii sau proprietarii care locuiesc în imobile cu risc seismic. Valoarea totală estimată este de 1.256.675 de lei, iar finanțarea provine din fondurile bugetare.“ Așadar, ce mai înseamnă bulinele de pe clădiri și ce se poate face cu adevărat pentru a schimba situația?
Trusa de urgență la cutremur ar trebui să existe în orice clădire vulnerabilă. În caz de dezastru natural, fiecare dintre noi trebuie să fie conștient că, pentru cel puțin primele 24-48 de ore, vom fi pe cont propriu. Salvatorii au nevoie de timp pentru a ajunge la oameni. Noi, la Re:Rise, lucrăm împreună cu DSU pentru a minimiza acest timp. Pe lîngă micșorarea timpului de răspuns, treabă care se realizează lucrînd cu instituțiile din domeniu, fiecare dintre noi își poate crește șansele de supraviețuire dacă se pregătește din timp pentru a face față acelor zeci de ore în care va aștepta salvatorii – iar acest lucru include și pregătirea unei truse de prim-ajutor pentru tratarea rapidă a rănilor ce pot apărea în astfel de situații.
Cu toate astea, personal cred că am intrat într-o eră unde singurul mod sustenabil de a rezolva cu adevărat o problemă societală este stimularea oamenilor pentru a rezolva acea problemă ei înșiși. Sau, cu mai puține cuvinte, să îi facem să le pese. Cred că există oameni, în clădirile cu bulină, care nu au posibilitatea să își procure truse de prim-ajutor, iar pe aceia ar trebui să îi ajutăm. Însă cred, de asemenea, că mulți oameni din acele clădiri cu bulină au resursele necesare pentru a-și achiziționa o trusă, dar pur și simplu nu văd asta ca fiind o prioritate. Acei oameni trebuie informați, trebuie ascultați și trebuie stimulați să facă ceva. Dacă omul nu vede cutremurul ca fiind o amenințare reală, degeaba primeșe o trusă de prim-ajutor în caz de cutremur – cel mai probabil o va folosi altfel sau o va ignora cu totul, iar cînd cutremurul va lovi, nu va avea cu ce să își panseze rănile.
În filmul lui Nae Caranfil, 6,9 pe scara Richter, personajul feminin e pur și simplu terorizat de gîndul unui cutremur. Cum se poate trăi cu spaima asta?
Să vă spun un secret – tuturor ne e frică de cutremur. Nu trebuie să fii specialist în domeniu ca să îți fie frică – vezi clădirile, vezi poze din 1977, vezi crăpăturile în „X“ de pe fațade și, cu puțină imaginație, îți dai seama cam ce ar fi acum dacă s-ar repeta episodul 1977. Și te îngrozești, pentru că locuiești într-un oraș extrem de vulnerabil. Pe de altă parte, vulnerabil sau invulnerabil, ăsta e orașul în care locuim și am tot locuit. Iar ca să ne putem duce la culcare seara în blocurile noastre vulnerabile, am început să creăm și să luăm de bune tot felul de povești care să ne dea un confort psihologic.
Cîtă mitologie s-a creat în jurul cutremurului/cutremurelor din București?
Foarte multă. Cred că mitologia, creată intenționat sau de nevoie, este elementul care a jucat cel mai important rol în a ne „ajuta“ să lăsăm această problemă nerezolvată. De la povești pe care cei din clădirile vulnerabile (nu doar cu bulină) și le spun între ei, parcă într-un ritual terapeutic – povestea blocului pe bile, povestea clădirii care are structură pentru zece etaje, dar ea are doar șase etc., pînă la povești care, cel mai probabil, au venit dinspre autorități, în special după 1977, pentru a justifica lipsa de acțiune înspre rezolvarea problemei. Acum, mai recent, cred că cel mai pervers mit care circulă este cel legat de prezicerea cutremurelor. Din cînd în cînd, apar tot felul de oameni sau entități misterioase care ne spun că prezic cutremure și ne dau de înțeles că ne vor anunța ei cînd va veni. Mitul ăsta este foarte nociv pentru că are darul de a liniști oamenii într-o problemă unde doar liniștiți nu ar trebui să fie – de ce să mă mai zbat să mă pregătesc pentru cutremur, cînd apare cine știe ce așa-zis specialist la TV care îmi spune că mă va anunța el dacă va veni cutremurul?
Cum se fac expertizele și ce mai înseamnă o clădire sigură?
Expertizele se fac conform Codului de evaluare a clădirilor existente – P100-3. În funcție de categoria de importanță a clădirii expertizate, codul impune un anumit nivel de rigurozitate în ceea ce privește investigațiile in situ. Spre exemplu, contrar părerii populare, nu e neapărat nevoie ca un expert să vină și să ia mostre din elementele structurale ale clădirii ca să o analizeze. Și, contrar părerii populare, rezultatul expertizei nu s-ar schimba dacă ar fi prelevate probe. Pentru expertizarea unei clădiri, codul menționat prevede o parte de calcul structural (crearea unui model matematic al clădirii și aplicarea unor eforturi seismice pe el), dar și o parte mai subiectivă, unde se ține cont de lucruri cum ar fi configurarea de principiu a clădirii sau cum s-a comportat aceasta la acțiuni deosebite din trecut. După ce se analizează atît partea obiectivă, cît și cea mai puțin obiectivă, se face un scor al clădirii și aceasta se încadrează într-o clasă de risc seismic. Din păcate, lipsa transparenței, precum și acest grad de subiectivism implicat (datorită căruia am văzut cu toții clădiri ce fuseseră declarate vulnerabile și care au fost redeschise publicului fără nici o intervenție, ci doar cu o reexpertizare care le declara sigure) au scăzut credibilitatea procesului de expertizare.
Cum împăcăm dorința de a locui în centru cu nesiguranța clădirilor?
Și eu caut un răspuns la întrebarea asta. Iubesc Bucureștiul și cred că pentru orice oraș, dar în special pentru București, centrul este inima orașului – e locul unde se află sufletul acestui oraș. Din păcate, Bucureștiul are o inimă foarte frumoasă, dar fragilă. Bine, nu tot centrul e vulnerabil – pe lîngă clădirile mai noi (rare, ce e drept), putem găsi și clădiri vechi, dar care să fie totuși sigure sau, mai degrabă, să nu fie atît de nesigure precum sînt cele aproximativ 3000 de care vorbeam la început.
În afara unui plan național de reabilitare a clădirilor, ce se va întîmpla, cum va arăta orașul? Ce se poate face concret? Le lăsăm să se dărîme?
Sper din tot sufletul să putem salva cît mai mult din acest oraș și din sufletul lui. Trebuie, însă, să fim conștienți că avem o problemă, în primul rînd, iar apoi să ne punem s-o rezolvăm. Nu mai avem timp să negăm vulnerabilitatea noastră seismică sau să tărăgănăm proiectele ce ar putea reprezenta o soluție. Gîndindu-ne numai la cele 2000 de clădiri despre care știm că sînt în pericol de colaps la cutremur (RS I, U1, U2, U3), trebuie să realizăm că avem în fața noastră mulți ani, cîteva zeci probabil, de șantiere de consolidare. Iar acesta e scenariul favorabil în care ne punem pe treabă de mîine. În paralel cu acest lucru, ar trebui încurajate proiectele care păstrează memoria orașului actual – e foarte important să avem undeva niște repere despre Bucureștiul de azi –, cum funcționează, ce comunități are în el, pe unde circulă lumea etc. Va fi foarte greu, dar trebuie făcut dacă dorim ca Bucureștiul de după cutremurul care va veni să semene cît de cît cu Bucureștiul pe care îl știm și îl iubim.
a consemnat Ana Maria SANDU
Foto: Vlad Catană
