Dana Boroş are 34 de ani, lucrează într-un domeniu care are legătură cu agricultura şi în timpul liber colorează oraşul şi oamenii. Cu lîneturile şi firele pe care le împleteşte în haine. Nu e vedetă, are prieteni ca fiecare dintre noi şi face parte dintr-un grup de artizani urbani. Şi-a făcut un magazin online în care îşi vinde împletiturile şuchii. Citeşte carte, priveşte film, ascultă muzică. Ea (şi cei ca ea) populează o felie de oraş. Colorată.
Cum ai început?
Prima dată, cred că acum 9-10 ani, am tricotat o căciulă. Apoi, la intervale mari, cînd aveam draci, luam andrelele şi începeam o chestie. După care, de anul trecut, am început să tricotez constant şi mai cu creier.
Căciula a ieşit purtabilă?
Da. Culmea, chiar a avut succes, destinatarul ei n-a mai dat-o jos ani de zile după.
De ce o faci?
Pentru că mă linişteşte. Uit de jobul real. Seara, cînd încep să croşetez şi iau andrelele în mînă şi îmi vin idei, uit de zilele aiurea.
Poţi trăi din împletit la lînuri?
Nu, clar. Plus că nu ştiu niciodată să pun un preţ.
Cine poartă lucrurile pe care le faci?
Sînt oameni coloraţi. Trebuie să aibă olecuţă de curaj, să aibă un buzunar anapoda sau un nasture care să nu aibă loc acolo, culori care în aparenţă nu se potrivesc. Sînt oameni care încă îşi iau programul de la Cinematecă şi îl poartă într-o geantă tricotată de mine în dungi turbate, sînt oameni care merg într-un club şi stau pînă dimineaţa şi apoi la muncă, sînt oameni care ştiu să se certe la o bere pentru că Hunger e mai bun decît In the Name of the Father şi care, probabil, ştiu colecţia de muzică şi de cărţi de la Cărtureşti pe dinafară.
Unii v-ar caracteriza drept snobi.
Snobi, nu prea. Poate olecuţă duşi. Da’ nu-mi bat capul. Cîtă vreme lumea e obişnuită într-un fel, să poarte costum la muncă pentru că aşa zice şeful, nu pentru că eşti conştient de munca ta, cîtă vreme nu poţi purta o geantă deşucheată doar pentru că nu se asortează cu nimic, lumea trebuie educată. Prin exemplu. Dacă nu eşti închis la minte, nu faci snob pe cineva care poartă lucruri altfel pe stradă, ba dimpotrivă, zici că are curaj.
Curaj, spui. Se aplică doar pentru România faptul că eşti curajos dacă porţi ceva ieşit din comun?
Dincolo, lumea e mai degajată, inventează tot timpul şi e mîndră că poartă lucruri pe care nimeni nu le mai poartă. Aş vrea un raid al japonezilor din Soho aici, să ne mai relaxăm şi noi.
Suporţi aşadar priviri de mamaie ultragiată?
Da. Şi recunosc că-mi place.
Ceilalţi amici „breslaşi“ de-ai tăi cum se descurcă?
E greu cînd taxa la un tîrg e dublă faţă de ce vinzi în tîrgul ăla. Mă gîndesc la o mobilizare fără orgolii şi la o promovare mai bună. Acuma toată lumea e pe cont propriu şi asta e rău. Ca să-ţi dau un exemplu: jobul meu din „real life“ e în agricultură. Şi de acolo am învăţat că singur nu poţi face mare lucru, trebuie să faci naibii la loc cooperativele alea blamate rău, pentru că altfel nu merge.
Spui „viaţa adevărată“, tricotatul tău ce fel de viaţă e?
E fugă. Nu mă aştept vreodată să trăiesc din tricotaje. Îmi face plăcere şi e ca mersul la psiholog; ştiu că la sfîrşit îmi cere bani.
Ai reuşit vreodată să-ţi cumperi ceva din banii cîştigaţi pe împletituri?
Nu. Am fost aşa de bucuroasă la prima vînzare, că am făcut cinste prietenilor. Apoi, ce cîştig bag la loc în fire.
E lumea pregătită să cumpere ce faceţi?
Nu cred. Îţi dau un exemplu: cîţi ar renunţa la un covor persan pentru unul croşetat?
Tu să-mi răspunzi. Eu n-am persan.
Hihi. Lumea e obişnuită într-un fel…
Poate că ăla croşetat nu e practic. Ţi se agaţă de picioare, de papuci, de mîţa din casă...
E exact la fel de practic. Nu la fel de moale, dar cu siguranţă mai practic, mai uşor şi mai cu ce culori vrea fiecare.
Selma Iusuf este jurnalistă.
