Bombăn, de ceva timp, împotriva şcolii româneşti. Bombăn fiindcă mi se pare că reformarea ei se mişcă încet, pentru că instituţiile de învăţămînt bine dotate şi văruite sînt doar în centrele oraşelor mari, iar la periferia ţării pun în pericol viaţa copiilor, pentru că statul îi plăteşte prost pe cei care se ocupă de educaţia generaţiilor viitoare etc. Dar, mai ales, bombăn fiindcă mi se pare că şcoala românească se dovedeşte a fi o instituţie autistă: nu vede, nu aude, nu simte că acum, mai mult ca niciodată, bătălia împotriva derapajelor morale, a ignoranţei, a promiscuităţii şi a vulgarităţii promovate la vîrf este şi bătălia ei.

O şcoală românească de elită ar fi dat ţării, spre exemplu, cîţiva procurori vigilenţi care să îl sancţioneze drastic pe deputatul care l-a ameninţat pe unul dintre foştii premieri că va avea soarta lui Aldo Moro. Procurori care să-i amintească parlamentarului că lupta politică are totuşi alte strategii decît cea petrecută între două bande de cartier.

O şcoală de elită ar fi născut cîteva organizaţii civice serioase care să-i spună unui candidat la primărie că nu poate să afişeze ca simbol electoral unealta casnică folosită ca să-şi bată nevasta. Şi ar mai fi dat ţării cîteva zeci de mii de cetăţeni indignaţi că cel care vrea să le fie primar îşi amuză electoratul cu scene de violenţă în familie şi-i promite că va face curăţenie în sector adoptînd pedeapsa cu moartea.

Mă mai gîndesc că o şcoală performantă ar fi reuşit să-i explice unei alte deputate că vremurile în care un premier ar fi fost împuşcat pentru felul în care conduce guvernul sînt aceleaşi în care un deputat ar fi fost împuşcat dacă ar fi îndrăznit să ameninţe un premier.

Tot şcoala, una cu voce impunătoare şi credibilă, ar fi putut să-i amintească unui senator că sînt zeci de mii de cetăţeni care n-au aflat din manualele comuniste că evreii au fost prigoniţi pe teritoriul României şi, totuşi, în douăzeci de ani de libertate, au reuşit, cumva, să afle această informaţie deloc de neglijat. E drept, în şcoală nu se învaţă încă o mulţime de lucruri – spre exemplu, cum să ajungi foarte repede senator –, dar asta n-a fost nicicînd o piedică în calea celor care au vrut să se afirme.

O şcoală performantă ar fi reuşit cumva să-i spună cetăţeanului de rînd, dar şi directorului unui muzeu, că vigilenţa lor pudibondă n-are de luptat numai cu o statuie înfăţişînd un nud, ci cu secole întregi în care au fost sculptate şi pictate nuduri, lîngă care, de altfel, n-avem nici un scrupul să ne fotografiem în sejururile „culturale“ petrecute în străinătate. Dar, mai ales, o şcoală de elită ar fi restabilit un pic rolul autorităţii profesionale în societate: cînd nu te pricepi, taci, îi asculţi sau îi întrebi pe cei care ştiu, înainte de a te indigna. (O doamnă se întreba cum le va „explica“ copiilor ei statuia cu pricina de pe Calea Victoriei. O asigur că nu e nevoie de prea multe cuvinte: la cîte nuduri văd în fiecare zi, pe tarabe şi la televizor, bănuiesc că nedumeririle tinerilor vor avea drept ţintă mai curînd lupul şi faptele istorice, decît corpul lui Traian.)

Bombăn, cum spuneam, împotriva şcolii româneşti, aşa cum arată ea astăzi, reflectată în dialogul public. Bombăn fiindcă n-o văd deloc îngrijorată de „elitele“ pe care le produce. Bombăn fiindcă şcoala românească nu pare a pricepe că acum e momentul ca ea să devină prima putere în stat, o putere care să interzică în spaţiul public afirmarea ignoranţei, a vulgarităţii, a ameninţărilor, a proastei creşteri.

Maria Iordănescu este psiholog.