Dincolo de nori, de limitele unei Europe pe care o numim comun Occident şi care se opreşte la frontiera nordică a Germaniei, dincolo de ceea ce cunoaştem în imaginarul atît de restrîns al geografiei noastre continentale, dar şi dincolo de Marea Baltică, începe micul stat leton. Cu Riga, capitala sa, ca prim punct de reper. 
 
Închişi, cum spuneam, în limitele unei cunoaşteri pe care noi ne-o impunem, avem tendinţa – deşi ştim, datorită preşedinţiei rotative a Uniunii Europene, că Letonia este încă, pînă la sfîrşitul lunii iunie, statul care conduce destinele Uniunii – să căutăm înfriguraţi, înainte de a pleca, toate reperele care ne sînt cîrjă, într-un fel, în lumea în care trăim: oare folosesc şi ei moneda euro, oare taximetriştii de la aeroport sînt corecţi, care este preţul potrivit, limba în care să ne adresăm, mijloacele de transport, decalajul orar, hotelul potrivit? Cei mai studioşi se vor îndrepta şi spre Wikipedia, încercînd să afle dacă Letonia, vecina Kaliningradului, cu al său Immanuel Kant, a dat lumii vreun mare gînditor, scriitor, pictor. 
 
Ei bine, Letonia este un stat curios, să o spunem pe şleau, un stat prost servit de informaţiile turistice: în pierdere demografică (doar două milioane de locuitori), deoarece fecunditatea este slabă şi fenomenul migrator inexistent, avînd frontiere comune cu Rusia şi Belarus, o ţară majoritar protestantă, cu un trecut eteroclit (a făcut parte pe rînd din Suedia şi Polonia, apoi din Germania, din Rusia, şi-a cîştigat independenţa în 1991, înainte de prăbuşirea URSS, a aderat la Uniunea Europeană şi la NATO în 2004). Capitala, Riga, nu face parte nici ea din destinaţiile privilegiate pentru un sfîrşit de săptămînă sau pentru vacanţe. 
 
Călător de nevoie, deci, cu ocazia summit-ului Parteneriatului Oriental (20-22 mai 2015), am aterizat la Riga într-o noapte senină, pe un cer luminat aproape ireal de luminiţele petrolierelor care întîmpină orice avion venit dinspre Europa occidentală. Acelaşi cer devine dimineaţă foarte repede, în jurul orei 4 şi jumătate, cu un soare deloc amabil, ale cărui raze trec prin perdele automat destul de consistente: aproape de Polul Nord, Riga are cele mai bizare dimineţi posibile, soarele dînd senzaţia că este foarte jos, iar locuitorii îşi fac un titlu de glorie din a se amuza de bietul turist nedumerit: nopţile, aici, se dorm greu, aşa e. Dar oraşul e cu atît mai surprinzător dimineaţa. 
 
Riga este o capitală verde, cu multe parcuri, cu multe piste ciclabile, iar Daugava, fluviul care o traversează, îi conferă, alături de Marea Baltică, aflată la doar douăzeci de kilometri, un climat umed. Un vînt pătrunzător, care devine de-a dreptul necruţător atunci cînd plouă (adică des). A fost cazul în cele cîteva zile în care am rămas aici. Însă, obişnuiţi cu curiozităţile turiştilor sau, mai ales, cu lipsa lor de pregătire… geografică, letonii au răspunsuri la toate întrebările: umbrele foarte serioase, ca talie, pături suplimentare, zîmbete şi sfaturi. Recepţionistul hotelului în care am stat, Art Hotel Laine, un fel de muzeu contemporan de artă, întins pe doar cîteva etaje, dar decorat cu picturi naive şi foarte sugestive, cu chipuri de fete roşcate şi buchete de liliac, a mers, de la început pînă la sfîrşit, pe cartea amabilităţii… paterne. Orice mică întrebare devenea motiv de bunăvoinţă, orice nelămurire geografică prilejuia o foaie de hîrtie imprimată. Şi un zîmbet larg. 
 
Engleza este limba universală în această ţară protestantă. O paradoxală împletire de limbi, totuşi, în care engleza se amestecă, firesc, cu crîmpeiele de rusă (femeile vîrstnice care te numesc devuşka, reprobator, atunci cînd îndrăzneşti să faci o fotografie în imensa lor catedrală ortodoxă, sînt un deliciu), nuanţe de germană şi ceva sunete franceze. Ca acel neaşteptat Zolitude, într-o după-amiază în care am luat trenul din Riga spre Jurmala, staţiunea lor de la malul mării, în care citirea numelui acestui cartier al capitalei îmi provocase zîmbetul. „E de la soldaţii lui Napoleon“, îmi explică un bărbat foarte înalt. 
 
Mister. Aici, da, este foarte uşor să pui superlative pe cuvintele cu care ai caracteriza capitala. Foarte mult liliac, într-o măsură care face abuzul de albastru-violet şi mirosul persistent un sine qua non olfactiv. Automobilişti foarte respectuoşi, chiar şi confruntaţi cu turistul care mai omite să se uite la semafor: „Ai putea face un picnic pe stradă şi nu te-ar călca nimeni“, îmi spune o nemţoaică aflată la studii aici. Letonii, bărbaţi şi femei, sînt foarte înalţi, iar femeile, în sine, foarte elegante: costumul sau măcar fusta, tocurile înalte nu lipsesc din garderobă. Deşi foarte mică, din punct de vedere al întinderii, doar cîţiva kilometri pătraţi, pentru un stat a cărui suprafaţă nu depăşeşte 307 kilometri pătraţi, capitala este un creuzet fantastic de religii, de biserici, deci, conjugate, din nou, la superlativ. Majoritar protestanţi luterani, letonii se mîndresc cu superba lor catedrală protestantă, considerată ca fiind cea mai mare biserică medievală din ţările baltice (început de secol XIII). La Riga se află şi cea mai mare catedrală ortodoxă din statele baltice, catedrala Nativităţii, cea care în anii lui Hruşciov a fost transformată de către sovietici, a doua populaţie ca număr de locuitori, în planetarium. Albastrul deschis cu care sînt pictate icoanele este de neuitat. Unul din lucrurile pe care nu le uiţi, ca senzaţie, cînd pleci din Riga. Situată în centrul oraşului, pe marginea aşa-numitei Esplanade, catedrala, construită la începutul secolului al XVIII-lea, în stil neobizantin, devine refugiu pe timp de ploaie. Nu foarte departe, căci Riga este un oraş al turlelor, se află catedrala catolică, dedicată Sfîntului Iacob, construită în secolul al XV-lea. Nu este singura catedrală. Capitala este cu adevărat o simfonie de biserici, de toate cultele, toate stilurile, cu o dominanţă a neogoticului romantic, iar din turla catedralei protestante se poate admira tot oraşul – 18 biserici protestante, 15 ortodoxe, 10 catolice… De acolo se văd şi piaţetele din oraşul vechi, noua bibliotecă naţională, pe malul fluviului, dar şi monumentul dedicat independenţei faţă de URSS, unde se află în permanenţă doi soldaţi. Imobili. 
 
Riga este, aşa cum indică numele său (ringi, în limba vecinei Lituania, înseamnă sinuozitate), alunecătoare. Niciodată plictisitoare, niciodată banală, un melting pot. Total. Simbolul capitalei, regăsit pe toate obiectele turistice, este pisica neagră. Ştiind însă că nu ne aflăm în Istanbul şi că, de fapt, nu am întîlnit decît o singură pisică în cinci zile la Riga. Pisica neagră este pisica aflată în poziţie de atac, da, da, cu toate firele de păr sculate pe trunchi şi cu corpul bombat, cu partea din spate ridicată, cu ghearele scoase, cea care priveşte dispreţuitor trecătorii de pe acoperişul unei case din centrul vechi, strada Amatu Iela. Şi este nu doar simbolul capitalei, ci şi al ţării. Povestea, simplă şi cu tîlc, nu are nimic de-a face cu superstiţiile noastre – de ghinion – şi este depănată cu plăcere şi mîndrie de orice vînzător (în timp ce te serveşte amabil cu ţuica lor ciudată, din hrean). Un artizan dintr-un secol îndepărtat, sărac şi dispreţuit, a decis să urce treptele sociale, să facă şi şcoală, pentru a demonstra celorlalţi membri ai Ghildei că poate fi acceptat şi el. Ghilda germanică a refuzat, considerînd că din statutul social dat de fosta sărăcie nu se poate ieşi. Negustorul ambiţios, dar şi mîndru, a pus să se ridice, pe acoperişul casei sale, două pisici cu fundul spre oraş, pentru a-şi arăta astfel necazul. Dispreţul. Membrii Ghildei, jigniţi, ar fi acceptat pînă la urmă primirea artizanului în rîndurile lor, cu o singură rugăminte: să schimbe poziţia pisicilor… Negustorul le-a întors pînă la urmă cu faţa spre oraş, cu fundul spre cer. 
 
Din Riga iau şi trecutul comun cu Lituania. Au fost ambele atacate – şi necucerite – de trupele lui Napoleon. Dacă Vilnius, capitala Letoniei, păstrează o prăjitură naţională, „Napoleon“, Letonia are Zolitude. Dar solitudinea înţeleasă ca mîndrie şi rezistenţă în faţa ruşilor care au cucerit, recucerit şi epurat micul stat. Resentimentele sînt, cum spuneam, prezente. În cotidian. Cetăţenii ruşi sînt identificaţi ca fiind noncetăţeni, un statut diferit de cel de apatrizi, creat în 1995. Este cazul pentru 260.000 de persoane, o treime din populaţie. Aceşti noncetăţeni (nepilsoni) nu au nici o naţionalitate, nici letonă, nici alta, şi nu pot vota, în consecinţă. Nu pot lucra în administraţie, însă pot dobîndi cetăţenia letonă în urma trecerii unui examen complet de istorie, geografie şi limbă. Letonă, evident. Deşi arătaţi des cu degetul pentru asprimea acestei legi considerate discriminatorii, letonii afirmă că din 1995 încoace mai mult de 135.000 de astfel de nepilsoni au primit cetăţenia letonă şi îşi justifică asprimea prin duritatea cu care ruşii i-au tratat imediat după scurta lor primă independenţă (1918-1939). Cîteva zeci de mii de letoni au fost deportaţi în Rusia, represiunea a fost masivă, iar teama de noua Rusie este palpabilă. Situat în mijlocul oraşului, pe bulevardul Raina, în apropiere de Casa Capetelor Negre, Muzeul Ocupaţiei impune respectul prin forma sa de buncăr. El reaminteşte însă şi evidenţa secolului 21: dependenţa energetică de Rusia, teama unui nou război, acum, hic et nunc, cînd Ucraina, situată nu foarte departe, poate deveni, peste vară, un nou focar mondial. Politic chiar, diferenţele sînt subliniate: letonii votează mereu dreapta, rusofonii letoni – stînga. Iar în 2009 Riga a ales un primar rus! Este oare atunci o întîmplare că şefii de stat şi de guvern europeni au fost primiţi la Casa Capetelor Negre, la doar un metru de Muzeul Ocupaţiei, în deschiderea oficială a summit-ului Parteneriatului Oriental? Casa Capetelor Negre, cea mai veche clădire medievală din Riga, datînd din 1344, era cîndva casa în care erau primiţi, pentru cîteva nopţi, negustorii celibatari ai Ghildei. Iar numele îl are probabil de la sfîntul patron al Ghildei, Maurice, cu origini nubiene. Astăzi, reconstruit potrivit stilului renaşterii olandeze, este unul din cele mai frumoase muzee istorice ale oraşului, iar faţada sa rivalizează ca frumuseţe cu faţadele clădirilor Art Nouveau din oraşul vechi.
 
La plecare, lămurită pe deplin asupra unei bucătării care o aminteşte pe cea a Ardealului – varză călită cu ciolan, supă de găluşte, salată cu smîntînă! –, am reuşit să plec cu un autor leton sub braţ. Capitala letonă ascunde o mulţime de fundături şi curţi ascunse, de locuri secrete în care librarii inediţi îşi primesc vizitatorii cu o încîntare nedisimulată. De exemplu, în fostul cartier evreiesc, nu departe de Muzeul de Artă, sau pe Wagner Iela… Janis Rokpelnis (n. 1945), în traducere bilingvă letonă-engleză. Pierdut printre volume în engleză şi franceză, Rokpelnis este, îmi explică Wikipedia, fiul unui poet oficial al regimului sovietic. Traducător al lui Alexandr Block şi al Marinei Ţvetaeva în letonă, s-a refugiat în poezia de dragoste la întoarcerea de la studiile efectuate în Rusia: „on the wall that separates / our wakefulness from a dream / a mirror hangs / and in it / you once gazed at your reflection // until one day someone God knows who / came and said / surely that’s a window not a mirror“ („pe zidul care desparte / veghea noastră de un vis / atîrnă o oglindă / în care te-ai uitat cîndva la reflecţia ta // pînă cînd cineva Dumnezeu ştie cine / a venit şi a spus / cu siguranţă e o fereastră, nu-i o oglindă“).
 
Riga, mai 2015  
 
Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Voxeurop.eu şi Courrier International, Paris, Franţa. 
 
Foto: I. Badea-Guéritée