Emisiune pe Digi24, realizată (foarte bine) de Cosmin Prelipceanu, pe tema educației și a școlii românești. Invitați, doi consilieri din Ministerul Educației, Oana Moraru și Radu Gologan, cu opinii bine argumentate despre stadiul reformei în învățămînt. Se vedea de la o poștă că oamenii știu despre ce vorbesc, știu cum stau lucrurile (programele lăsate să zacă în balta indiferenței și a incompetenței, birocrația înghițind hulpav entuziasm, timp și pregătire didactică, sărăcia care mistuie destine ale unor comunități întregi, decalajul dintre centru și periferie etc.) și știu și cum ar trebui să fie. Demn de remarcat era și limbajul în care își expuneau ideile: concis, natural, nuanțat, plastic, corect, fără parapon, fără învinovățiri inutile, civilizat, dar mai ales bine țintit. 

Cîțiva directori de licee cu rezultate foarte bune la examenul de bacalaureat au fost invitați și ei să participe la dezbatere. Ascultîndu-i, o singură concluzie devenea evidentă: veneau de pe altă planetă. O planetă roz, unde elevii silitori strîng în brațe cadre didactice mulțumite, altruist, doar cu succesul profesional, unde sărăcia este la mii de kilometri depărtare de granițele țării, unde conlucrarea cu inspectoratele și cu funcționarii ministerului se face în pași de dans, unde programele și metodele sînt ajustabile, poate, dar nu reprezintă un impediment în realizarea unei educații de bună calitate etc. „E bine, tovarăși, și va fi și mai bine, căci noi, cadrele didactice, ne facem datoria.“ Opiniile tuturora făceau un zid comun în fața oricărei imixtiuni din partea „celor de la centru“: „Nu, la noi nu e nevoie să schimbăm ceva, e bine (poate doar salariile…), dar în rest avem de raportat numai succese!“ 

Am citit nenumărate lucrări ale cadrelor din întreaga țară, în care fiecare își descrie activitatea didactică. Nu se spune un cuvînt despre greutățile pe care le întîmpină ei sau copiii pe care îi au în grijă, despre tonele de hîrtii pe care le au de completat inutil, despre tavanele care le cad în cap sau despre veceurile nefuncționale, despre abandonul școlar sau despre banii pe care îi cer părinților pentru „materiale auxiliare“, despre manualele proaste și puține etc. În schimb, aceleași lucrări sînt pline de zîmbete drăgălașe, de floricele și îngerași, de voie bună și rezultate excepționale, fie că e vorba de o școală de la sat sau de una de la oraș, de una centrală sau de una periferică, de una dintr-o zonă săracă sau de una dintr-o zonă cu bun potențial economic etc. Peste tot la fel. Singurele semne de oarecare murmur didactic se nasc în preajma subiectului salarizării. În ­rest, aceeași grijă ca pe vremea comunismului de a nu „raporta“ rezultate slabe sau cazuri de abuz fiindcă vor fi luați „în colimator“. Nu înseamnă că directorii de școli nu știu foarte bine ce fel de oameni păstoresc: știu cîți își fac treaba și cîți înțepenesc, opac, în scaunul de la catedră, cîți se pregătesc pentru lecție și cîți încarcă ghiozdanele elevilor cu cărți și teme inutile, cîți au talent pedagogic și cîți nu își mai țin în frîu oboseala și frustrarea. Dar aleg să tacă și să mimeze stupoarea doar în fața camerelor de filmat care descoperă neregulile. Profesori buni și profesori slabi coabitează într-o complicitate malignă, născută din neputință, neîncredere, dezamăgire, teamă, inerție. (Am aflat de curînd un caz stupefiant, dintr-o școală din provincie: un director înțepenit – cu multe pile și de mulți ani – în post a fost, în sfîrșit, „dat jos“ din pricina unei acuzații grave de agresiune fizică. A fost numit, cu chiu, cu vai, un alt director, care avea nevoie însă de un adjunct. Din lipsă de candidați – dascălii buni se țin departe de orice înseamnă o povară în plus, iar dascălii slabi se ascund în spatele celor buni – a fost numit vechiul director, cu multe, multe voturi formale.)

Auzind declarațiile directorilor de licee, cei doi consultanți educaționali din studioul Digi24 au zîmbit trist. Și au conchis: pentru reformarea învățămîntului este nevoie în primul rînd de curaj. Curajul de a arăta tuturor celor implicați în educație oglinda în care să privească imaginea corectă a ceea ce se întîmplă în școlile românești. Curajul de a supăra, de a irita, de a contraria. Curajul de a nu invita la „masa reformării“ pe toți, democratic, ci doar pe cei buni, pe cei care știu ce e de făcut. Pare simplu, dar vin alegerile din toamnă. Și după ele, alte alegeri. Și nu vrem să supărăm electoratul. 

Maria Iordănescu este psiholog.