Încerc să văd avantajele sistemului, dar întîmpin multe dificultăţi. La nivel personal, am impresia că limitarea licenţei la trei ani a dus la o coborîre drastică a nivelului de pregătire. Să vă dau cîteva exemple. Sînt înscrisă la secţia de română-engleză, unde studiez atît limbă cît şi literatură. La engleză nu am apucat să facem deloc Shakespeare, iar asta pentru că pur şi simplu nu a fost timp. Cursului nostru de Literatură engleză veche şi a Renaşterii îi era alocată o oră pe săptămînă, în cadrul căreia a trebuit să parcurgem perioada care se întinde de la scrierea poemului Beowulf (secolele VIII-X) pînă la secolul al XVI-lea. La 14 săptămîni de şcoală, imposibilitatea de a trece deopotrivă eficient şi complet prin materie rezultă dintr-un calcul simplu. Acelaşi lucru s-a petrecut şi la română, unde literatura de secol XIX a trebuit înghesuită în doar trei ore pe săptămînă, rezultatul fiind că am petrecut un total de abia patru ore pe Eminescu, iar Caragiale a ajuns studiu individual. Noroc, pînă la urmă, cu profesorii care se străduie să mai acopere golurile din materie propunînd cursuri opţionale, fiind disponibili pentru ore de consultaţii şi completînd finalul unui curs mai scurt cu ce a rămas nespus în cursul precedent (dexteritate de navigare prin spaţiul curriculumului, demnă de un Phileas Fogg obligat să facă ocolul pămîntului în doar 48 de zile, în loc de 80). Mă tem că profesorii şi studenţii ar trebui să primească la pensie, respectiv la finalul facultăţii, diplomă de alergat viteză pe un traseu cu lungime de maraton. Voi opta pentru masterat ghidîndu-mă după acelaşi principiu care m-a condus la alegerea licenţei: pasiunea. Asta nu înseamnă că, dacă nu ar exista pasiune, aş renunţa, chiar dimpotrivă. Sistemul actual oferă puţine şanse celor care se limitează la primii trei ani de învăţămînt superior. Masteratul a devenit obligatoriu într-un fel, atît pentru cei care doresc să ştie mai multe, din pasiune, cît şi pentru cei mai pragmatici care urmăresc un post stabil. Scopul e probabil diferit, dar mijloacele sînt aceleaşi, iar acest fapt duce la transformarea masteratului într-un fel de „must“ derivat din confruntarea cu realitatea. Se pierde total ideea de etapă, rezervată „celor mai buni dintre cei buni“. 

Dorinţa mea este să fac un masterat în domeniul literaturii, mi-ar plăcea un masterat care să abordeze teme de literatură comparată şi teorie literară. Cred că aş putea fi un student etern într-un asemenea context. Am cîteodată impresia că aş putea trăi din curiozitatea descoperirii unor noi lecturi, că nu există nici o şansă să mă plictisesc de asta, întrucît oricum aş avea nevoie de aproximativ cinci vieţi să acopăr întreg domeniul. Dar orice om – chiar şi un student la Litere – are un gram de realism în el care îl face să conştientizeze că, cel puţin în România, nu prea are unde să se angajeze cu o asemenea pregătire (şi chiar dacă are este pe un salariu infim). În concluzie, s-ar putea ca peste zece ani să lucrez într-un birou de firmă, cu o diplomă de masterat în PR, cu multe cărţi pe noptieră acasă şi cu mult prea puţin timp să le citesc. Ideea e că voi face tot posibilul să mă orientez profesional în conformitate cu pasiunea mea (lucru care se va întîmpla cel mai probabil în străinătate), fiind totodată pregătită pentru o eventuală schimbare de planuri. Nu am nici o îndoială că din ţara noastră vor rezulta elite, dar sînt la fel de sigură că, într-o proporţie covîrşitoare, ele nu vor rămîne aici. Elitele au darul de a ieşi cumva la suprafaţă, sprijinindu-se abil pe cele cîteva trepte sigure de ascensiune şi avansînd, în acelaşi mod, pînă pe terenuri mai sigure.  

Mara Semenescu este studentă la Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.