Pe la începutul crizei economice, la sfîrşitul anului 2008, mă găseam trimis de statul român să ajut organizaţiile românilor înmugurite în Spania. Ideea era să îi ajutăm să se dezvolte instituţional, să primească fonduri de la comunităţile locale şi UE, să comunice mai bine cu alte ONG-uri spaniole şi să înveţe şi de la acestea. Am găsit acolo vreo sută de organizaţii (raportat la tot teritoriul) şi m-am întîlnit direct cu vreo 40. Erau oameni ce îmi păreau altruişti, vroiau să facă ceva pentru noii veniţi din ţară, să-i ajute cumva să se integreze acolo uşor, şi vroiau să-şi facă un rost în calitatea lor de români. Majoritatea organizaţiilor aveau în denumire cuvintele român/România. Foarte puţini ştiau ce presupune să creşti o organizaţie. Condiţia lor modestă, aceea care-i făcuse să plece din ţară, se simţea. Dar toţi mi-au făcut mie şi colegilor mei o impresie foarte bună. Ei erau dintre cei decişi să nu se întoarcă, ci să prindă rădăcini acolo. Relaţia lor cu ţara era mai degrabă emoţională, amestecată: urau România care i-a făcut să plece şi erau nostalgici după ea.

Dintre toţi aceştia, Ştefan mi-a atras atenţia. La invitaţia lui am fost la Castel de Fels (lîngă Barcelona) şi i-am vizitat organizaţia. Era printre cele mai bine organizate şi foarte activă. Aveam să aflu că este o organizaţie creştină de o orientare neoprotestantă (penticostală?). Ştefan (asemănat în toasturile prietenilor săi cu cel Mare) era tipul liderului natural, înnăscut. Muncitor cu calificare în construcţii (cum altfel?), fusese ajutat la început de coreligionarii de acolo, dar între timp se despărţise de ei. Acum conducea o grupare care nu se mai bucura de recunoaşterea celorlalţi, dar puţin îi păsa. Le copiase modelul de interacţiune şi funcţiona. Avea grijă să le găsească celor săraci locuri de muncă şi să-i ameninţe cu excomunicarea, dacă nu se vor fi lăsat de băutură. Avea grijă de familii, iar copiii învăţau să cînte la chitară (de obicei cîntece cu Iisus), la ultimul nivel al unei clădiri de două etaje, cu magazin de mobilă la parter. Deasupra, pe terasă, era un grătar. În seara în care eram eu acolo, invitase pe banii lui sau ai organizaţiei (oricum se confundau…) o trupă talentată din Mangalia care cînta versuri religioase pe ritm rock. Foarte tare! După ce spectacolul s-a oprit şi am mîncat (grătar) a venit timpul pentru politică. Wiliam Brînză, candidatul PD-L în diasporă, îşi trimisese un reprezentant, căci eram în plină campanie pentru alegerile parlamentare. Le-am spus eu că ONG-ştii, ca să fie credibili, nu trebuie să facă politică, dar m-am simţit cam din alt film. Majoritatea organizaţiilor erau ba cu unii, ba cu alţii. Primeau şi bani de la partidele din ţară. Pedeliştii aveau ziarul lor în diasporă, peneliştii – pe al lor. Aveau emisiuni în limba română la o televiziune catalană, cu reporteri români care făceau reportaje despre români.


Ştefan nu se simţea totuşi împlinit. Spunea că nu s-ar întoarce acasă doar ca să trăiască bine, ci numai dacă ar putea face ceva. Ceva asemănător cu ce îi reuşise în Spania. Dar tot el spunea că a încercat în oraşul lui, Alba Iulia, dar nu are încredere în nimeni, căci toţi îi cer doar bani şi nu fac nimic. S-ar întoarce în România? Pare că nu are stare acolo, dar nici nu simte tragere de inimă să revină. Mai degrabă şi-ar face o Spanie mică în România, după regulile lui. Dar nu prea are cu cine.