Botezul este „vaccinul“ împotriva Sfîntului Duh, împotriva gîndirii religioase, a reflecției metafizice. Prin botez – această diabolică invenție, datată istoric, care a avut la acel moment motivele ei „geopolitice“ –, omul este „asigurat“, protejat împotriva „virusului“ conștiinței metafizic-religioase. El nu va ajunge niciodată să se lupte cu boala de Dumnezeu, cu îngerul lui Dumnezeu, cu febra (ne)credinței. Sau va face doar o formă ușoară de febră metafizic-religioasă. Cea mai periculoasă formă de vaccin este vaccinul religios, nu vaccinul medical – care ne salvează în cele mai multe cazuri viețile trupești.
În schimb, vaccinul religios, botezul, ne ucide viața duhovnicească, sîntem morți spiritual, murim înainte de a ne naște, înainte de a se naște în noi conștiința metafizic-religioasă.
Cel mai mare dușman al acestei conștiințe metafizic-religioase este astăzi chiar Biserica – prin diabolica ei „taină“ a botezului inconștient, prin vaccinul împotriva virusului conștiinței metafizic-religioase.
M-am întrebat de ce unii dintre creștinii botezați se revoltă față de vaccinurile medicale. Să psihanalizăm puțin: acești oameni exprimă, într-un mod deviat, simbolic și indirect, revolta lor adîncă, refulată, față de faptul că au fost vaccinați, fără voia lor, împotriva voinței lor și că, în urma acestui vaccin, simt că au rămas paralizați din punct de vedere duhovnicesc, sînt imobilizați în patul unei credințe oarbe. Este firesc ca tocmai oamenii cei mai religioși să se revolte împotriva vaccinurilor medicale, este semnificativ ca tocmai ei să se revolte cel mai mult pentru că ei sînt cei care suferă cel mai tare (fără să o știe) de pe urma acestui viol al conștiinței metafizic-religioase, de pe urma acestei intruziuni violente, abrupte, de pe urma acestei agresări a ființei lor spirituale. Ei nu au altă cale de a protesta, nu se pot revolta față de trauma suferită altfel decît în mod simbolic, în cazul de față împotriva vaccinului trupesc. Ei se revoltă împotriva vaccinului duhovnicesc primit de ei împotriva voinței lor, dar cu acordul „iresponsabil“ al părinților lor. Părinții sînt implicați în mod esențial în această „acțiune civică“ – ei sînt responsabilizați, aproape implorați de către liderii de opinie împotriva vaccinului să nu-și expună copilul riscurilor vaccinării.
Și care este cel mai mare risc pe care-l vehiculează aceștia? Este autismul – adică, într-o viziune prescurtată și vulgarizată, absența relației, incapacitate de relaționare cu celălalt, cu alteritatea.
Adică exact ceea ce vaccinul spiritual (botezul) ajunge să provoace în sufletul unui om: incapacitatea de relaționare personală, directă, vie cu Celălalt, cu Transcendența, cu Dumnezeu.
Nu e adevărat că tocmai de „autism“ spiritual suferim astăzi cu toții? Atît așa-zișii oameni religioși, cît și așa-zișii oameni nereligioși, ateii. Cîți s-au luptat cu adevărat cu virusul conștiinței metafizic-religioase, luptă care – invers decît în bolile trupești – se încheie cu succes doar dacă ai pierdut-o, doar dacă virusul a reușit să-ți schimbe ADN-ul și să instaleze în tine pentru totdeauna conștiința metafizic-religioasă?!
Așa-zișii credincioși și așa-zișii atei suferă, de fapt, de aceeași paralizie psihică – doar că unii sînt întorși spre dreapta, alții spre stînga, unii spre un perete cu icoane, alții spre un perete fără icoane. Unii zac pe patul credinței oarbe, ceilalți pe patul necredinței oarbe.
Și asta pentru că ambele categorii au fost vaccinate împotriva Sfîntului Duh, împotriva virusului care produce conștiința metafizic-religioasă. Avantajul acestui vaccin spiritual, cel prin care sînt convinși părinții să-și vaccineze copiii, este desigur major și evident: copilul botezat este ferit prin acest vaccin de atingerea Celui Rău, este păzit de „lucrarea“ vicleană a Diavolului sau de primejdia ajungerii în iad, a chinurilor infernale.
Este foarte adevărat. Numai că cel ferit astfel de lupta cu Diavolul este imunizat deopotrivă și împotriva lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu vine numai împreună, la pachet, cu Diavolul. De frica Diavolului, nu mai credem în Dumnezeu. Biserica însăși nu mai crede în Dumnezeu de frică să nu stîrnească diavolul. Cine visează, cine vrea doar Dumnezeu fără să lupte cu Diavolul este un om mort spiritual și este un inamic al Sfîntului Duh. Divinitatea omului este paralizată, anesteziată doar pentru a nu exista pericolul ieșirii la suprafață a diabolicului. Dar omul trebuie să se lupte – ne învață chiar Sfinții Părinți – cu propriii demoni dacă vrea să-l găsească pe Dumnezeu.
Biserica va trebui să renunțe la această practică a botezului – tocmai dacă vrea să renască credința în Dumnezeu, în Dumnezeul cel viu. „Creștinul botezat“ este, de cele mai multe ori, un om care nu se mai confruntă niciodată cu problemele de viață și de moarte ale credinței în Dumnezeu. El obține cetățenia creștină prin simplul fapt că s-a născut și va trăi tot timpul cu gîndul că altcineva decît el însuși va mijloci relația sa cu Dumnezeu. El își deleagă „responsabilitatea“ (în sensul cel mai propriu al acestui cuvînt) unei instituții, el este – și va rămîne întreaga sa viață – doar instituțional creștin. Credința în Dumnezeu este, ne învață însuși Mîntuitorul, o luptă continuă, agon, agonie („N-am venit să aduc pacea, ci sabie“, Matei 10, 34). Biserica acționează în acest caz ca orice altă instituție socială, urmărind uniformizarea, masificarea indivizilor și formalizarea celor mai subiective și personale acte ale noastre. Cum se poate ca tocmai Biserica, cea care propovăduiește libertatea ca esență a omului, care ne învață că liberul-arbitru îi este atît de drag lui Dumnezeu însuși încît acesta acceptă ca însăși creatura sa să poată cădea doar pentru a nu i-l răpi, cum se poate deci ca însăși Biserica să conteste atît de violent libertatea de alegere spirituală a persoanei umane, ștampilînd-o, ca pe o vită, la naștere cu denumirea de creștin? Psihologic, această ștampilă spirituală acționează la sigur: aproape nimeni, nici un creștin botezat, nu se mai gîndește vreodată la Dumnezeu și la problemele credinței. Conștiința metafizic-religioasă a fost anihilată. Un creștin botezat nici n ar trebui să se simtă vreodată jignit, insultat de ofensele aduse „credinței“ sale (și, de obicei, nici nu se sinchisește). Pentru simplul fapt că nu el a ales această credință, că alții au ales pentru el, iar o credință nealeasă este o „credință“ în care nu crezi. Este simplă tradiție, este cutumă, este fatalitate. „Libertatea“ de a ți schimba credința este, în mare parte, o simplă vorbă. Nu există o asemenea libertate; vorbim de libertatea de alegere, nu de respingere, nu ai cum să renegi ceea ce nu ai ales.
Sigur, sînt și alte lucruri pe care nu le alegem: locul în care ne naștem, părinții etc. Dar toate astea țin realmente de facticitate, pe cînd credința religioasă ar trebui să țină exclusiv de libertatea persoanei.
Într-adevăr, prin „taina“ botezului, Biserica și-a asigurat triumful, a fost la vremea respectivă o genială mișcare strategică. Noul-născut se trezea că e creștin înainte să apuce să deschidă gura. Dar astăzi Biserica cunoaște reversul acestei geniale mișcări: indiferența tuturor enoriașilor ei. Dacă sînt deja botezați, de ce și-ar mai bate capul cu biserica și cu Dumnezeu? Nu și-au cîștigat prin botez – dacă nu neapărat un loc în raiul ceresc, cel puțin unul în raiul pămîntesc, raiul lipsei de griji, întrebări și frămîntări metafizice, raiul celor care nu mai însetează și flămînzesc după dreptate și adevăr, după Dumnezeu?! E atît de ușor să fii de-ai lui Dumnezeu! Mult mai greu e să capeți un job, să-ți cumperi o mașină, să alegi soiul de muștar (nu cel al credinței). Biserica se întreabă de unde secularizarea și laicizarea actuale. Să o ajutăm cu un răspuns, unul dintre ele, poate unul dintre cele mai importante: taina botezului! Prin botez, prin șocul termic suferit prin scufundarea în apă a copilului i se aplică ceea ce putem numi duhotomizare, o secționare a facultății sale spirituale, cea care îl pune în conexiune cu Dumnezeu, cu problematica religioasă; i se întrerupe funcționarea „centrului lui Dumnezeu“, cum denumesc unii partea din creier activă în gîndirea și simțirea religioase.
Dar dacă asemenea explicații vi se par fanteziste, gîndiți-vă la una „științifică“ – mult mai pe gustul epocii actuale, căci și Biserica a început să se închine Științei. E vorba despre o explicație etologică. Se știe că omul, cel puțin în versiunea lui euro-americană, este o ființă concurențială. Deformare, deviație sau sublimare a agresivității animalice – concurența îl pune în mișcare, constituie baza întregii sale economii și vieți sociale, îl stimulează, îl motivează. Concurența îl face să aprecieze un lucru, ea constituie temeiul tuturor ierarhiilor sale valorice. El este un cuceritor și numai „prada de război“, „premiul“, obiectul de cucerit îl pot pune în mișcare. Fără această stîrnire a „animalului“ din el – el rămîne inert, indiferent, imobil; dacă hrana lui nu se mișcă și nu fuge de el, dacă hrana lui nu se ascunde făcîndu-l să o caute și să strige triumfător cînd o găsește, el moare anorexic. Orice aspect al vieții lui – inclusiv sau mai ales al vieții lui spirituale – este supus aceleiași legi. Nu întîmplător în tradițiile hermetice existau și există încă procedee de inițiere, grade, trepte de „desăvîrșire“, probe, acceptări și respingeri, elanuri și renunțări. Viața spirituală s-a numit întotdeauna „luptă“, bătălie spirituală, fie ea întoarsă asupra luptătorului însuși, fie ea întoarsă chiar asupra „animalului“ doritor, fie ea, încolăcită ca un infinit ourobors asupra propriei ei forțe motrice. Liniștea spirituală este liniștea de după o victorie și deopotrivă liniștea dinaintea următoarei furtuni, a următoarei conflagrații.
Creștinul „botezat“ actual nu este nici în luptă, nici „liniștit“: este mort spiritual, este paralizat, este absolut indiferent. Are grijă Biserica de el – ca mădular al ei cît este viu, ca hoit dezlegat de cele lumești – după ce a murit. Viața creștinătății s-a datorat luptelor pe care aceasta le-a dus – în interiorul ei, cu păgînismul, cu celelalalte biserici creștine, cu credincioșii și cu necredincioșii, cu credința și cu necredința sa. Acum ceva vreme creștinul, chiar botezat fiind, risca să fie excomunicat pentru părerile lui „eretice“ sau chiar ars pe rug. O putere de care biserica nu mai (poate) face uz; excomunicarea, și dacă s ar mai practica, n-ar mai produce astăzi nici un efect în realitatea socială, dată fiind despărțirea bisericii de puterea seculară. Ce vreau să spun este că – fără să regret vremurile în care biserica era o instituție totalitară, intricată profund în viața socială – pe atunci credința încă însemna ceva, calitatea de membru al bisericii încă valora ceva – fiind obiectul dorinței și al contestării, fiind deci rîvnită și amovibilă. Efectele negative ale botezului erau, paradoxal, contra-balansate, neutralizate de această luptă interioară și exterioară a creștinătății. Botezul era poate, într-adevăr, o infuzie de putere în trupul încă destul de vulnerabil al bisericii creștine.
Astăzi însă o asemenea „injecție“ nu și mai are rostul, astăzi ea face mai mult rău decît bine, ea produce „autismul“ nostru spiritual. Astăzi biserica ar putea reîmprospăta viața spirituală nu printr un adaos, ci printr-o renunțare, printr-un act de smerenie; prin renunțarea de bunăvoie la taina botezului. O primă „unire“ a creștinătății se poate obține tăind, cu toatele, o „taină“ mortală, renunțînd la acest vaccin religios, extrem de periculos pentru spiritul omului modern, care a cauzat deja, de dovedit, o epidemie de indiferență.
Horia Vicențiu Pătrașcu este doctor în filozofie al Universității „Al. I. Cuza“ din Iași și cadru didactic la Universitatea Politehnică din București. Cele mai recente cărți publicate: Pustiul binelui. Eseuri filozofice (Editura Eikon, 2017) și Idealul valah. Sondări în psihologia abisală a poporului român (Ideea Europeană, 2017).
