Revin la cartea Mariei Olaru și la dezvăluirile ei despre viața gimnastelor pe drumul spre performanță. Subiectul este important: e vorba de abuzurile fizice și verbale la care sînt sau pot fi supuși copiii din România. Un subiect care ar fi meritat o dezbatere publică serioasă, cu echipe de specialiști în educație, psihologie, sport, învățămînt etc. Din păcate, nu a fost nici o dezbatere: doar dialoguri de tabloid și lacrimi de telenovelă. Am să dau din nou cîteva exemple.La una dintre televiziuni, au apărut cei doi antrenori ai lotului de gimnastică, îmbrăcați în negru pentru un surplus de dramatism, flancați de cîteva gimnaste. La sfîrșitul emisiunii, concluzia părea una singură: autoarea cărții minte. Abuzurile suportate de Maria Olaru au fost tratate de invitați ca sacrificii firești în numele performanței, iar jignirile, ca niște mici iritări domestice, normale „într-o mare familie, cum este cea a gimnasticii“. Nu au fost lăsate deoparte nici tentativele grosolane de decredibilizare a „delatoarei“. Pe scurt, victima era cea judecată. Mi-am adus aminte, privind emisiunea, de cazul celebru al fetei din Vaslui, violată de un grup de tineri: satul întreg se adunase de partea acuzaților, făcîndu-i fetei viața un iad, pentru curajul de a cere pedepsirea făptașilor.

Într-o altă emisiune, la același post de televiziune, o altă realizatoare propune, cu o voce caldă, de mătușă înlăcrimată, o soluție „amiabilă“, și anume „pupat toți Piaţa Endependenți“: Maria Olaru să comunice cu antrenorii, antrenorii să explice că au vrut doar binele, sînt toți oameni buni, cu care ne mîndrim, e păcat să nu ajungem la înțelegere. Venim toți în același studio și ne împăcăm. Un alt jurnalist preferă o analiză „la rece“ a situației: informațiile din cartea gimnastei trebuie înțelese în contextul vremurilor de atunci, cînd bătaia și amenințările făceau parte din ri­tu­alul obișnuit al educației. Și afirmă că e de acord să le crediteze ca fiind adevărate doar dacă Maria Olaru se transformă într-o Ana Ipătescu, luptătoare pentru drepturile copiilor din lumea sportului. Altfel, acuzațiile ei sînt doar goană după celebritate. 

Iată cîteva gînduri în legătură cu comentariile de mai sus. Cred că un dialog eficient, verosimil, ar trebui să depășească nivelul particular al subiectului: nu mai este vorba despre Maria, Mariana sau Octavian, ci despre felul în care se ajunge la performanță sportivă în România de atunci și de acum. Acum, conform declarațiilor date de unii antrenori ai zilelor noastre, lucrurile par a se fi dus în extrema cealaltă: sportivii acceptă din ce în ce mai puțin autoritatea profesională a celui chemat să îl formeze. Nu mă pot împiedica să nu mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă Maria Olaru ar fi făcut aceste dezvăluiri la vremea cînd ele se întîmplau, adică în vremea adolescenței ei: cum ar fi supraviețuit atacurilor din presă? Cine i-ar fi fost alături? Cum s-ar fi putut apăra? Bătaia este inacceptabilă și nu poate fi scuzată aducînd ca circumstanță atenuantă „așa erau vremurile“. Vremurile erau proaste. Din păcate, Internetul, presa difuzează zeci, sute de filmulețe care dovedesc că agresiunile fizice sau verbale asupra copiilor se manifestă încă din plin. N-aș spune, deci, că e un fenomen asupra căruia putem privi doar „înapoi, cu mînie“, fiindcă el se află încă în fața noastră, printre noi, acum.

O întîlnire de „împăcare“ între gimnasta acuzatoare și antrenorii acuzați poate fi o soluție privată pentru stingerea conflictului, dar nu o rezolvare a problemei. Îmi pare rău că doamna Mariana Bitang și domnul Octavian Bellu sînt „chemați“ primii, în acest mod, să dea socoteală pentru ceva ce, sînt convinsă, exista și există în mai toate sălile de antrenamente. Am citit, într-una dintre declarațiile date de domniile lor, cuvintele magice „am greșit“. Cred că e suficient. Cred că de acum putem continua dezbaterea adevărată, fără ca numele domniilor lor să mai fie tocate pe orice colț de tabloid.

Maria Iordănescu este psiholog.