IERI CU VEDERE SPRE AZI

Mai totdeauna nemulţumite de darururile oferite de natură, femeile au fost preocupate de artificii complicate pentru a păcăli pe cît se poate oglinda. De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, obsesia frumuseţii se află la temelia marilor descoperiri ale lumii.

În doar cîteva ore, spectacolul lumii se poate schimba fundamental. E suficientă cunoscuta fîlfîire a aripii unui fluture, undeva, într-un colţ al acestei planete, pentru ca, la nivelul scenei gigantice, la care căscăm ochii cu toţii, să se petreacă o schimbare de proporţii.

Cum nu prea mai avem bani de cultură, aşa cum nu prea mai sînt bani de cercetare, şi nici pentru educaţie – valori importante pentru orice ţară, dar nu şi pentru ţara mea –, propun stimaţilor guvernanţi să începem cu bibliotecile, că oricum nu folosesc la nimic.

Piaţa în care se desfăşoară revoluţia de la Kiev arată ca un gigantic platou de cinema, unde se lucrează la un film de acţiune. În ultimele luni, locul acela a devenit un subiect constant al ştirilor. Apeşi pe un buton şi ai acces direct la un soi de reality show în care producătorii nu se joacă de-a realitatea, ci o livrează de-a binelea, ambalată bizar, în nişte straie vintage, dar, cumva, extrem de la modă.

Comoditatea este lucrul care dăunează cel mai tare cercetării. De ani buni, eu şi voi toţi auzim sloganul: „Asta nu se poate face la noi, nu avem documente.“ Bineînţeles că afirmaţia nu are acoperire documentară.

Staţi liniştiţi, n-aţi greşit revista! Cele trei legume miraculoase sînt isteria, scandalul şi harababura. Iar efectele lor miraculoase – e drept, dincolo de alea perverse – sînt vizibile cu ochiul liber. Adică, e evident, ca pumnu’ la ochi, că unora le fac foarte bine chestiile astea. Îi înviorează.

Multă vreme, Biserica Ortodoxă a fost, prin forţa împrejurărilor, o instituţie foarte puternică şi mai mult decît bogată, dacă se poate spune aşa ceva. Abia secularizarea a împins-o, pentru o vreme, în umbra puterii politice, „sărăcind-o“ considerabil.

E titlul unei piese muzicale a grupului Queensryche şi face parte din marfa legendară a albumului Operation: Mindcrime, apărut în 1988. Din versurile piesei străbate o profundă stare de nelinişte. Un tînăr – eşuat în patima drogurilor şi intrat pe mîna unora care-l transformă în asasin – se uită în jurul lui şi constată halul de degradare a lumii în care trăieşte.

M-am tot întrebat unde pleacă domnii şi doamnele de o anumită vîrstă de acasă, pe o vreme ca asta. Deşi ninge, e frig, se circulă îngrozitor de prost, înotînd prin munţi de zăpadă, pe trotuare pline de nămeţi şi bălţi, păzite veşnic de maidanezi pestriţi, autobuzele sînt ticsite de bătrînei şi bătrînele, ieşiţi… habar nu am de unde şi încotro se îndreaptă.

Sau Trist()mania. Sau Penibil()mania. Astea ar putea fi – toate trei, plus altele, de pe o listă foarte lungă – titluri posibile ale unor scenarii cu poveşti despre felurite personaje din marea grădină a Carpaţilor. Personaje care populează acest spaţiu de legendă şi dau culoare acestei lumi.

Nu reiau povestea. Puţină lume din România a scăpat ştirea despre darurile de sărbători destinate unei doamne învăţătoare de la o şcoală din Bucureşti. Odată cu istoria asta, s-a aflat că există doamne învăţătoare care primesc inel cu diamant.

La 1904, revista Moda Nouă Ilustrată publică un manifest al unei ipotetice mişcări feministe româneşti. La această epocă, mişcarea feministă este destul de firavă, dat fiind că analfabetismul domină, mai ales, populaţia feminină.

Toate astea se obţin foarte uşor! Sînt lîngă tine, dar nu le vezi! Ai… aşa… o greutate pe suflet? Simţi că cineva îţi vrea răul? Nu mai ştii cum să ieşi din necazuri şi din datorii? Soţul tău vine băut şi caută ceartă şi scandal? Ai dureri de spate? Simţi… aşa… o oboseală, tot timpul?

Sîntem în miezul sărbătorilor de iarnă. Acum, mai mult decît altădată, bucatele se răsfaţă şi ne răsfaţă. Caltaboş şi pastramă, sarmale şi doboş, sarailii şi plăcinte, cozonac şi cîrnaţi, maioneze şi sîngerete, fripturi şi grătare, ouă umplute şi icre, cotlete şi slănină, baclavale şi murături, frişcă şi ciocolată, şampanie şi ţuică, vin şi rachiu, torturi şi torturi culinare, toate se află pe mesele noastre.

Ca într-un serial de duzină, Războiul Palatelor continuă să ruleze în viaţa publică de la noi, confiscînd toată atenţia și polarizînd poporul suveran mai rău ca un meci între Steaua şi Dinamo. De fapt, chiar e ca un serial care a început cu mulţi ani în urmă, a luat o pauză, după care s-a reluat...

În ţara asta a Gigeilor, mediocritatea este o valoare incontestabilă. Eşti mediocru, lingău şi accepţi să devii chiar şi mai prost de atît, primeşti o funcţie înaltă. Doar în ţara Gigeilor, un şef de aprozar poate să devină primar, împărtăşind cu delicată graţie, „care este“ din destul, din larga cultură a almanahelor.

Trec, de la bun început, peste definiţiile din DEX, dar şi peste cele de terasă, în care miştocarii de profesie îţi cer să faci diferenţa între „noţiunile“ care îţi dau să mănînci şi cele care te hrănesc doar spiritual. Există la noi o plăcere nemaipomenită de a jongla cu vorbele, de a dribla cu cuvintele, de a transforma orice teoremă într-o cimilitură.

Avem o naţie mai mult decît ştirbă. E de-ajuns să privim în jur şi peste tot găsim guri ştirbe, dinţi negri, halene aiuritoare, fălci lăsate, zîmbete goale, multe, multe dureri de măsele tratate cu usturoi şi pătrunjel.

O să-i dezamăgesc îngrozitor pe cei care cred că în rîndurile de mai jos se găseşte vreo legătură cu siropul cinematografic de prin 1995, care poartă acelaşi titlu. Cu scuzele de rigoare pentru doamna Sandra Bullock şi pentru domnul Bill Pullman, rîndurile de mai jos nu sînt despre o melodramă, ci despre un coşmar.

De cîţiva ani buni, m-am afundat şi înfundat în teme de cercetare fireşti şi utile pentru cunoaşterea unei societăţi – gîndeam eu şi gîndesc încă. Am ajuns aici prin lecturi destul de insistente şi de consistente de prin literaturile străine.

O lume conservată perfect în propria obsesie a… conservării. O curăţenie absolută şi o precizie de mecanism atomic pun în mişcare tot ceea ce e aparent. Un spectacol vizual deloc luxuriant, neplimbat prin aromele năucitoare ale abundenţei, ci trecut printr-o economie de mijloace care incită imaginaţia.

Trecu şi Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor. Fu pe 25 noiembrie. Ne aflăm, conform calendarului, în perioada celor 16 zile de activism care ar trebui să pregătească o altă mare sărbătoare: 10 decembrie, Ziua Mondială a Drepturilor Omului.

După ce s-a risipit fumul de la eşapamentele tancurilor care au defilat pe sub Arcul de Triumf, ţara în sărbătoare s-a retras pe la televiziuni. Lucru destul de trist, dar normal pentru o lume care a ales să vadă ce e în jur doar prin ecranul televizorului.

Spitalul este, la noi, o instituţie privată, mai întîi şi întîi de toate. Domni şi boieri, purtaţi de valul filantropiei, specific epocii, se lansează în ridicarea de clădiri publice pentru ajutorarea celor nevoiaşi şi bolnavi.

O familie de prieteni – clujeni – trebuie să meargă cu copilul la doctor, la consultaţie. Părinţii copilului sînt uşor alarmaţi, îngrijoraţi, aşa cum ar fi orice părinţi de pe lumea asta. Copilul intră în cabinet însoţit de maică-sa.

Pretenţiile guvernanţilor noştri din ultimele două decenii sînt cît se poate de mirobolante în ceea ce priveşte evaluarea cercetării româneşti. Aserţiunea este valabilă şi în cazul educaţiei.

Da, ştiu, am exagerat un pic în titlul ăsta. De fapt, nici nu e o exagerare, ci mai degrabă un soi de întindere a corzii. Asediile, în sensul clasic-militar al termenului, nu sînt cele mai întîlnite manifestări ale contemporaneităţii. Ele sînt mărci clare ale trecutului războinic al omenirii.

Într-o conversaţie pe care am avut-o recent la o terasă, în faţa unei sticle cu bere, un bun prieten m-a întrebat, la un moment dat: „Şi... ce mai citeşti?“ „Coranul“, am răspuns.

La Gerda, în bucătărie, înţelegi de ce capătă anumite locuri de pe lumea asta un soi de lumină pe care nu ştii s-o explici. E suficient s-o vezi pe ea, pe Gerda, ridicîndu-şi privirea dintre cratiţe şi rostind primele cuvinte.

Un salt uriaş pentru omenire, dar un pas infim pentru galaxie. Aşa poate fi descrisă performanţa extraordinară a sondei spaţiale Voyager 1, prima creaţie umană care a reuşit să depăşească limitele sistemului nostru solar.

Ca orice noţiune a libertăţii, teatrul independent trece, la noi, printr-o inflaţie a definirii. E perfect normal. Fiecare îşi ia, aşa cum crede, doza lui de libertate în înţelegerea şi configurarea spaţiului pe care vrea să-l ocupe.

Obsesia frumuseţii a fost dintotdeauna exploatată de către vînzătorii de iluzii. Chipul pare să suporte orice pentru a atinge perfecţiunea definiţiilor asupra frumosului. Or, ceea ce este „frumos“ nu stabilesc nicidecum bărbaţii, aşa cum am vrea să credem, ci femeile dornice să placă.

Belgrad. 5 octombrie. O zi de sîmbătă. Pe Ulica Kneza Mihaila e viermuială încă de pe la 10. E o lumină de culoarea dovleacului proaspăt, izvorîtă din frunzele copacilor de prin parcuri. Vremea s-a dezmorţit un pic, după cîteva zile de frig venit pe neaşteptate.

O călătorie prin regiunea Vîlcea –Valea Oltului te îndreaptă, fără doar şi poate, spre pelerinajul monastic. Fiecare o face în felul lui şi se apropie de această lume „sfîntă“, dorind – sau măcar sperînd – să se împărtăşească cu „ceva“ din aura acestor lăcaşe.

Deunăzi, un prieten se plîngea că felul în care se fac ştirile de la noi a ajuns pe o treaptă dedesubtul căreia nu se mai găseşte nimic. Mai jos de atît nu se poate coborî. Omul spunea că nu vezi pe aici decît ştiri macabre şi tîmpenii, că ştirile despre educaţie, ecologie, ştiinţă şi tehnică sau cele externe lipsesc cu desăvîrşire.

V-am tot vorbit despre bucătăria românească din trecut, şi dat mi-a fost, în această săptămînă, să şi „trăiesc“ această „tradiţie culinară“, ajunsă pe meleaguri vîlcene şi pierdută, mai apoi, pe Valea Oltului.

Săptămîna trecută, aminteam despre excelentul interviu realizat de Radu Naum cu ciclistul danez Michael Rasmussen. Cuvintele din subtitlu îi aparţin acestui sportiv. Ele spun enorm, atît în text, cît şi în subtext. Însă, pe parcursul acestui interviu, Rasmussen spune mult mai mult decît atît

Cărţile de bucate sînt destul de rare prin Moldova şi Ţara Românească. Mă refer aici la cărţile tipărite care ajung, prin difuzare, să aibă un public. Altminteri, în manuscris au circulat o serie de reţete, fie individual, fie adunate într-un corpus tematic.

Simpla tastare pe Google a sintagmei „art in sports“ dă, nici mai mult, nici mai puţin de 916 milioane (!) de rezultate. Cîtă vreme folosim cu dezinvoltură cuvîntul „artă“, extinzîndu-i continuu aria de semnificaţie, normal ar fi să acceptăm şi consecinţele acestui proces de extindere.

La 1865, un oarecare Ionnin Christ publică o carte de bucate, sub numele Bucătărie română. Carte care coprinde 224 reţete de bucate, bufet etc., la Bucureşci, în tipografia lui Stephan Rassidescu. Titlul atrage atenţia prin această pretenţie de autenticitate în ale bucătăriei, legînd diferitele feluri de bucate de o oarecare specificitate locală.

Pînă unde ar putea să meargă orice extindere acceptabilă a noţiunii de etică în sport? Are etica o legătură directă cu ideea de fairplay? Ce se înţelege prin „şanse egale“? Dar prin „puritatea spectacolului sportiv“?

Ha, ha, ha! A fost prima reacţie după lectura ştirii publicate pe Hotnews. Se spune acolo că doi profesori sîrbi s-au apucat să confecţioneze un articol cu personaje tip Disney, pentru internaţionala noastră revistă Metalurgia International, atît de rîvnită şi atît de cotată ISI.

Ieşi din România şi treci în Bulgaria pe la Giurgiu, traversînd legendarul pod al prieteniei dintre cele două popoare harnice şi prospere, care vieţuiesc la capătul estic al Europei Unite. Prima oară am făcut drumul ăsta prin 2001. Mi s-a părut îngrozitor. Un vis urît. „O ruşine!“ – vorba unui prieten.

Astăzi sîntem avertizaţi din toate părţile şi prin orice mijloc de trecerea timpului. Ceasuri care bat, la propriu şi la figurat, un timp pierdut, dar niciodată regăsit. Răgazul a devenit un ideal, iar sastiseala o obsesie. Or, pe vremuri, astfel de lucruri nu erau percepute cu atîta patimă.

M-am apucat să scriu textul acesta din cauza unui status pe Facebook al unui amic: „Un vecin bun este acela care nu îşi pune parolă la reţeaua de Internet wireless.“ De cîte ori, prin locuri departe de casa mea şi care nu beneficiau de Internet – asta pînă să se inventeze cel la purtător –, am vizitat agitată lista cu wifi, ca să constat cu amărăciune că toate reţelele erau parolate.

Zilele trecute, unul dintre colegi se justifica astfel: „Primesc 5 lei, de 5 lei fac cercetare.“ Or, aici e hiba. După mine, a face cercetare înseamnă pasiune, devotament, hărnicie şi muncă, multă muncă. Cercetarea nu începe la 08,00 şi se termină la 16,30, conform programului de lucru al bugetarilor (că şi cercetătorii sînt bugetari, nu-i aşa?!).

Aduse în desagi şi burduşe, trecute prin munţi şi vămi, plimbate prin tîrguri, oraşe, sate, aşezate cu grijă pe rafturile băcăniilor, ascunse în borcănelele spiţeriilor, mirodeniile preţăluiesc aroma bucatelor. În secolul al XVIII-lea, gusturile sînt înfocat condimentate, puternic aromate, aprig parfumate.