De cele mai multe ori, am impresia acută a unei sincronizări occidentale „derutante“ ce cunoaşte o aplicabilitate „întortocheată“. Între „avem şi noi legi şi sisteme europene“ şi „asta avem/sîntem, cu asta defilăm!“, distanţa e colosală sau, metaforic vorbind, e aşa de mare ca în basme, unde împărăţiile celor doi fraţi împăraţi se află fiecare la celălalt capăt de lume. E drept, avem un sistem de învăţămînt modern format din: studii superioare à la Bologna, burse Socrates, Erasmus... şi mai ce?!... Dacă elevii şi studenţii noştri întîmpină asemenea „fericite şi mari schimbări“, lucrurile nu sînt mai limpezi nici în ceea ce-i priveşte pe dascăli. Examenul de titularizare din vara lui 2008, situaţie concretă pe care am experimentat-o pe propria piele, s-a desfăşurat după dictonul românesc (confuz): „ca la noi, la nimeni!“. 

Se „vehicula“ zvonul (nimeni nu-ţi putea oferi un răspuns cu exactitate!) potrivit căruia absolvenţii cu studii superioare de trei ani pot preda doar la clasele ce compun învăţămîntul obligatoriu (?), urmînd ca studiile masterale să le ofere posibilitatea de a preda la nivel liceal. Cu toate acestea, diferenţieri au fost doar la acest capitol, al „ofertei de muncă“, căci subiectele de examen au fost... identice! Mi s-ar fi părut mult mai onest şi obiectiv să se realizeze o diferenţiere şi în ceea ce priveşte nivelul de dificultate al subiectelor de examen, echilibrînd, prin urmare, talerele balanţei de tip „cerere-ofertă“. Pentru că, nu văd, în asemenea condiţii, lipsa de pregătire (presupusă) a unui absolvent de trei ani aflat în (im)posibilitatea de a preda la nivel liceal?!...  

„Handicapul“ Bologna 

În ceea ce mă priveşte, în calitate de absolvent din prima generaţie pe sistem Bologna, al unei Facultăţi de Litere, consider că am finalizat studiile universitare cu un „handicap“. Nemulţumirea mea rezidă în comprimarea şi „trunchierea“ disciplinelor studiate. E drept, trei ani alocaţi studiilor universitare de licenţă îţi oferă posibilitatea de a parcurge o programă minimală, dar, în acelaşi timp, suficientă pentru o pregătire de bază în calitate de viitor filolog, eventual dascăl. Cursurile magistrale – obligatorii şi indispensabile oricărui literat – au fost prezente în programa universitară, dar, parafrazîndu-l pe Marin Preda, timpul nu a mai avut răbdare sau răgazul necesar pe care mi l-aş fi dorit să-l aibă. Prin urmare, am rămas, ca să zic aşa, cu anumite nostalgii datorate lipsei unor cursuri opţionale care nu şi-au mai avut locul în programa de studii. Sistemul Bologna e asemenea unei „înţărcări“ premature căci, cum poţi să devii specialist în filologie, cînd lipsesc cursuri opţionale despre marii clasici (personal, mă consider norocos că am prins „ultimul tren“ la cursul Eminescu) sau despre poeţii (neo) moderni: Bacovia, Blaga, Arghezi sau Nichita Stănescu (tînjesc şi acum după un curs opţional despre Bacovia sau Stănescu)?; ca să nu mai vorbesc de cursuri despre poezia sau proza contemporană care „lipsesc aproape cu desăvîrşire“ (de pildă, mi-aş fi dorit un curs despre poezia Ilenei Mălăncioiu sau a Martei Petreu; totuşi, un curs opţional despre poezia esopică şi cursul obligatoriu ILR, perioada contemporană, din anul III, semestrul I, mai îndulcesc – într-o oarecare măsură – melancolicele aduceri-aminte). 

Masteratul făcut din pasiune 

Am optat pentru un masterat din pasiune, aşa cum, în urmă cu cinci ani, am ales să urmez Facultatea de Litere, tot din pură pasiune, entuziasm şi, îmi place să cred, vocaţie, chiar dacă cei din jurul meu, la momentul respectiv, încercau să mă convingă că poate nu e cea mai reuşită alegere (predominau considerentele de ordin financiar şi posibilităţile reduse de a obţine un job în domeniu, în afară de cel de profesor). Cu toate acestea, am ales secţia română-engleză, iar după terminarea facultăţii, am dorit să mă specializez în literatură română, înscriindu-mă la programul masteral „Studii literare româneşti“, deoarece am ştiut că reprezintă o şansă reală şi optimă de perfecţionare ca filolog. Nu cred că te poţi specializa într-un domeniu atît timp cît îţi lipseşte fundamentul; cu atît mai mult cu cît înţeleg prin studii postuniversitare aprofundarea şi dezvoltarea unor cunoştinţe/competenţe primare, de bază, deja consolidate într-un domeniu de licenţă convergent. A te specializa într-un domeniu diferit de cel în care ţi-ai luat licenţa e ca şi cum ai construi o casă, dar fără fundaţie. Admit, fără-ndoială, că există domenii învecinate, care se continuă sau se intersectează sau care, pur şi simplu, se completează reciproc (de pildă, triada: filologie-teologie-filozofie). Însă, categoric, nu cred că te poţi specializa astfel: licenţă în istorie, master în comunicare şi doctorat în psihologie. Plecînd de la premisa că lumea cărţilor mă face fericit, că literatura este o imensă oglindă în care, în calitate de cititor, mă văd, mă regăsesc, mă recunosc, că ea nu trebuie privită drept o valoare intrinsecă, închisă în interiorul unei epoci sau curent literar de mult apuse, am optat pentru un masterat pe care îl consider dinamic, performant, cu renumiţi profesori invitaţi din ţară (Mircea Vasilescu, Otilia Hedeşan ş.a.) şi din străinătate (L. Jenny, Marianne Mesnil ş.a.), un program masteral care a reuşit, într-o bună măsură, să mă formeze profesional şi să mă „întemeieze“ spiritual. Am avut şansa să păşesc într-o lume a înaltelor valori academice, intelectuale şi spirituale, din care am înţeles, nu întîmplător şi deloc ininteligibil, relaţia literatură-viaţă, mergînd pe urmele lui P.K. Kurz care vorbeşte despre menirea literaturii, aceea de a ţine „rana“ deschisă, adică „rana“ vieţii, în sens larg „,rana“ ontologică, metafizică: „literatura nu poate şi nu mai vrea să reînchidă rana, pentru că singură viziunea durerii este în stare, dacă nu să ne salveze, atunci să ne ajute cîtuşi de puţin“. 

Elitele, azi 

Pe de-o parte, într-o societate unde nu mai primează competenţele, cunoştinţele, eforturile depuse, ci doar „hîrtia“ (diploma) – obţinută tot mai facil şi rapid, cînd vine vorba de taxe şcolare –, elitele pot fi uşor marginalizate şi „înlocuite“ pe piaţa muncii de indivizi care, fie îmbrăţişează o anumită culoare politică, fie se bucură de o susţinere „din spate“. În acest sens, tristeţea mea cea mai mare vizează cazuri de absolvenţi ai unor universităţi prestigioase din ţară, cu diplomă de licenţă, eventual şi master, cu rezultate deosebite la învăţătură, dar care nu reuşesc să-şi găsească un loc de muncă în domeniu. Licenţiat în jurnalism, cu master în comunicare... angajat temporar ca salvamar în Grecia! Cine să fie de vină? Ce e de făcut? Aude, oare, cineva? Pe de altă parte, problema elitelor ţine şi de „brandul“ oamenilor de succes promovat de mass-media. Parada de „vedete“ şi „vipuri“ care ne asaltează zi de zi în presă şi la televizor le întăreşte elevilor convingerea potrivit căreia nu e nevoie de „carte“ pentru a reuşi în viaţă. Cum să răspunzi unui elev care susţine că „de ce să mai înveţe, cînd statul, oricum, nu ştie să aprecieze elitele şi nici să valorifice potenţialul lor?“ sau „De ce mai e nevoie de şcoală cînd elite sînt consideraţi nu cei care au o pregătire profesională serioasă, ci cei care «ştiu (cum) să se descurce»?“. Cu toate acestea, cred că orice sistem de educaţie, aflîndu-se fie şi în cele mai dificile situaţii economice, sociale etc., poate produce elite. Pentru că tot timpul vor exista elevi/studenţi studioşi – mai mulţi sau mai puţini – care vor căuta să se perfecţioneze neîncetat. La fel cum vor exista întotdeauna dascăli excepţionali, pregătiţi să devină, pentru cei mai mici, adevărate modele, reuşite „avataruri“ contemporane ale „domnului Trandafir“. În opinia mea, problema elitelor cred că trebuie privită, mai degrabă, din altă perspectivă. Ar trebui să ne preocupăm nu atît dacă sistemul va mai produce elite, ci ce facem cu ele? Ce şanse, oportunităţi, pe măsura pregătirii acestor profesionişti, le oferim? Cît de mult ne interesează soarta elitelor şi care este viitorul lor în această ţară? Iată întrebări (sper nu retorice) care ar trebui tratate şi soluţionate cu o urgenţă dramatică şi cu foarte mare seriozitate, de către cei aflaţi la conducerea sistemului educaţional şi al ţării, în acelaşi timp. Protejarea elitelor s-ar putea realiza în doi timpi: prin luarea unor măsuri stimulative care să frîneze, să împiedice „migrarea“ acestora în sistemul UE şi prin valorificarea potenţialului de inteligenţă în interiorul ţării. Intervenţia statului ar trebui să devină prioritară prin alocarea de fonduri în domeniul cercetării, precum şi prin realizarea unei adevărate reforme a învăţămîntului românesc la rang de politici publice, atît pe termen mediu cît şi pe termen lung. 

Ca o remarcă generală, aş spune că modul fiecăruia dintre noi, dar mai ales al dascălului, de a şti cum „să orchestreze cunoştinţe“ ţine, în esenţă, de salvarea sistemului de învăţămînt românesc din faţa ratării, a superficialităţii, a mediocrităţii. Ar fi de dorit o preocupare atentă asupra învăţămîntului românesc, ceea ce reprezintă, în fond, dovada „punerii în proiect“ alături de elevi/studenţi, de cei care vor lua deciziile în locul nostru, nu peste mult timp. Îmi place să cred că „în definitiv, cultura este ceva ce cultivăm, dar atenţie, căci ceea ce cultivăm, asta şi devenim!“ (pr. Rafail Noica).

Silviu Mihăilă a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, în 2008. În prezent este profesor titular de limba şi literatura română în învăţămîntul preuniversitar din judeţul Alba.