Mai sînt cîteva zile pînă la Crăciun (acum, cînd scriu articolul) şi ce moment mai bun să (re)văd cum a fost anul ce se va fi terminat, cu zoom pe episodul filme româneşti distribuite pe marile & autohtonele ecrane. Şi chiar aşa, cum a fost? Am plîns, am rîs, a rămas vreun film memorabil? Pînă la producţiile propriu-zise, anul trecut a fost trist... Alex. Leo Şerban, Viorica Bucur, maestrul Ciulei... Ne-au rămas amintirile, filmele, întîlnirile şi locurile goale pe care fiecare cinefil le vede în ideala lui sală de cinema.
Sala goală, în continuare, ar fi principala şi obsedanta constantă a cinematografiei româneşti. Aveţi chef de plîns, sau de rîs, depinde cum priviţi site-ul Box Office Mojo, secţiunea România şi clasamentul încasărilor pe 2011. Nu locul întîi mă interesa, cel puţin nu acum, ci cum stau „ai noştri“. Primul, sau... prima (de ce-aş mai pune ghilimele...) e pe 54, Naşa (regia Virgil Nicolaescu şi Jesus del Cerro, 147.834 $), pe 75 Ursul (regia Dan Chişu, 56.014 $), pe 78 Bună! Ce faci? (regia Alex Maftei, 36.534 $) şi aşa mai departe, finalul zornăind de... 46 de dolari. Adică, fără glumă, e chiar finalul clasamentului acestui site, locul 117. Nu vă spun numele filmului. Poate sînteţi curioşi, oricum nu e, deloc, o catastrofă.
Sar spre finalul lui 2011, la cele patru zile petrecute la Reykjavik International Film Festival (RIFF 2011; mulţumiri ICR şi ICR Londra pentru invitaţie), cu Visul lui Adalbert (regia Gabriel Achim) în competiţie pe care, sorry, nu l-am văzut, la care adăugaţi Romania in Focus, plus Adrian Sitaru invitat ca Emerging Master, cu o trepidantă petrecere românească (obligatoriu cu palincă) mixată de Nico de Transilvania. Am făcut saltul acesta pentru un motiv simplu, pe care-l cunoaştem toţi, de cîţiva ani: filmul românesc bun e foarte bine privit la festivaluri şi în sălile din alte teritorii. Şi e reconfortant să vezi cum spectatorii sînt curioşi şi pun întrebări şi vor să afle de ce, par exemple, poartă masca de iepure o pacientă dintr-un spital provincial în ultimul Sitaru, Din dragoste, cu cele mai bune intenţii. Da, aş spune că este una dintre secvenţele bune ale anului cinematografic, un amestec de stupoare, comic şi ridicol. Secvenţa, nu anul. De altfel, tot filmul scanează, elegant, obsesia unui fiu care vrea să controleze totul şi să nu lase nimic la voia întîmplării. Hm, parc-ar fi regizor la bază... Apropo de control, cum vi s-a părut Emilian Velicanu, personajul lui Vlad Ivanov din al doilea lungmetraj al lui Constantin Popescu Jr. (premiu pentru regie la TIFF 2011), Principii de viaţă? Netrebnic, ticălos, înecat (în sensul ăsta, foarte bun afişul filmului) în grijile cotidiene atît de mult încît uită cum e(ra) să fii adolescent şi să te zbînţui pe ritmuri rock, sau e doar un tată care-şi iubeşte sufocant fiul? Sau îşi iubeşte propria imagine de tată? Cam prea multe întrebări, totuşi. Cum nu-l văd „trăgînd“ un „Film pentru prieteni“, pentru care i-ar fi trebuit o doză de ipocrizie dramatică şi cabotină, cred că pe Velicanu l-ar fi ajutat o întîlnire cu Viorel, din Aurora, care, dacă nu l-ar fi împuşcat, i-ar fi arătat cum îşi poate rezolva problemele cu oamenii. Enfin, cu unii dintre ei. Despre filmul lui Cristi Puiu s-au spus atîtea că-ţi vine, uneori, să iei meditaţii de la personajul lui. Întrebarea mea e dacă avem un nou No.1 al filmelor româneşti dintotdeauna? Cu siguranţă e filmul anului trecut, cel puţin. Buun, cu asta sîntem de acord toţi, sper. Mă rog, cei cărora ne place Puiu. Dar ceilalţi, cărora nu le e frică de minimalismul românesc, dar tînjesc după o comedie, după un action dîmboviţean, ce le-a adus anul trecut, dacă le-a adus? Nu putem jeta Bună! Ce faci?, măcar pentru faptul că e o încercare sinceră de ieşire din reţeta binecunoscută a bucătăriei şi a maşinii în care-şi petrec ore consistente personajele, destule, ale noului cinema românesc. Şi aşa ajungem la o premieră: primul lungmetraj de animaţie după ani buni de secetă. Crulic (regia, Anca Damian) este, înainte de toate, un pariu cîştigat, măcar din perspectiva realizatorilor, o mînă de entuziaşti care au mizat pe cartea melanjului de tehnici. Selectat şi remarcat în festivaluri, a convins doar 1331 de spectatori români...
În decembrie am fost răsfăţaţi de două ori (doar e luna cadourilor...), cînd am fost cu familia Stanciu „Aproape de cer“ (regia Titus Faschina), „documentarul de autor“ (cum foarte bine l-a numit Thomas Ciulei, co-producătorul român), cu frumuseţea lui austeră în alb-negru, pentru ca apoi să coborîm direct în cel mai prozaic „Vorbitor“, tot un documentar (semnat de Radu Muntean şi Alex Baciu), sau despre cum arată dragostea închisă.
Mai are rost să aduc vorba despre rateuri, foarte decent vorbind? Nu. Ştiu şi că am sărit cîteva titluri, unele în regulă, dar timpul n-are setarea slow motion, sîntem într-un continuu va urma...
Gata. S-a dus şi anul ăsta.
Florin Barbu este critic de film, realizatorul emisiunii Cinemas de pe B1 TV.
