Ce reprezintă proiectul „Cu mic, cu mare, din nou la şcoală“?
 
Proiectul a fost implementat de asociaţia C4C – Communication for Community, în parteneriat cu Inspectoratele Școlare Călăraşi, Prahova şi Gorj, şi am realizat activităţi în 13 comunități defavorizate din regiunea Sud Muntenia. Obiectivul proiectului a fost să recrutăm şi să readucem la şcoală, ca măsură corectivă în politicile de recuperare a efectelor părăsirii timpurii a şcolii, un număr de 377 de persoane, iniţial între 18 şi 25 de ani, iar ulterior plaja de vîrstă s-a lărgit şi la peste 25 de ani. Este vorba despre persoane adulte care au părăsit şcoala cu cel puţin trei ani în urmă şi care au dorit să se reintegreze, să parcurgă un nivel de şcolarizare acceptabil, astfel încît să aibă cel puţin un document de studiu relevant ca identitate socială. Un alt rezultat atins prin astfel de proiecte de tipul „A doua șansă“ este că, dincolo de documente, de hîrtii şi de înscrierea la şcoală, motivaţia multora dintre beneficiarii proiectului nostru a fost efectiv abilitatea de a şti să scrie şi să citească, precum şi abilităţi matematice minimale care să contribuie la îmbunătăţirea vieţii lor de zi cu zi.
 
Care au fost provocările şi dificultăţile implementării acestui proiect?
 
În primul rînd, proiectul a trecut prin mai multe etape. A fost o perioadă destul de intensă, de doar un an şi jumătate de implementare, noi ne-am fi dorit o perioadă mai lungă. Aici este una dintre provocările acestor tipuri de proiecte: atunci cînd implementăm proiecte POSDRU, e o distanţă mare de timp între momentul în care le scriem şi momentul în care le contractăm. Astfel, avem provocări în cazul în care perioada de implementare nu se potrivește cu structura unui an şcolar. Un alt lucru care ne afectează este imposibilitatea de a asigura o linie de finanţare continuă din resurse europene sau resurse private pentru cei care ar fi vrut să continue şcoala acum, începînd cu luna octombrie 2015. 
 
În ce măsură este necesară o susținere financiară pentru cei care beneficiază de „A doua șansă“ pentru a merge la școală?
 
Sînt două aspecte: unul care ţine de realitate şi unul chestionabil. Primul este faptul că există persoane care se înscriu la începutul anului şcolar şi care după aceea îşi răresc prezenţa sau abandonează. Peste iarnă nu au cu ce să se îmbrace sau să se încalţe, ca să parcurgă distanţă de acasă şi pînă la şcoală. Ei pot improviza ceva prin curte, desigur, dar cînd se duc la şcoală ar vrea să aibă nişte „resurse“, cum ar fi încălţări cît de cît decente. Urmează primăvara, atunci cînd cei mai mulţi dintre ei se orientează către muncile agricole, către cîmp sau către grădina proprie, sau către activitatea de zilier, lucrează în grădinile altora pentru că din această activitate mănîncă şi îşi asigură un venit pentru familie. În comunităţile în care am lucrat, banii pe care i-au primit de la noi pentru subvenţii sau pentru premii, în funcţie de rezultatele şcolare pe care le-au obţinut, au contat în decizia de a permite participarea lor la şcoală, inclusiv din partea celorlalţi membri ai familiei. Ne referim aici în mod special la femei care au primit acceptul şi susţinerea familiei de a merge la cursuri, în condiţiile în care au avut acces la aceste subvenţii. Aceasta este realitatea financiară a României de astăzi, de care trebuie să ţinem cont. Aspectul problematic este cel al proiectelor POSDRU care i-au educat într-un fel pe aceşti beneficiari necăjiţi, năpăstuiţi, că vor avea şi o compensaţie financiară pentru participarea la aceste programe. Din toate conversaţiile pe care le-am avut noi şi cu alte ONG-uri care cunosc situaţia „la firul ierbii“, ne-am dat seama că e nevoie de astfel de stimulente. E nevoie, de exemplu, de stimulente financiare pentru familie, pentru ca un copil să meargă la grădiniţă. De aceea, este o veste bună faptul că, la începutul lunii octombrie, Parlamentul a aprobat ca proiectul „Fiecare copil la grădiniță“, implementat de OvidiuRo, organizație membră a Coaliției pentru Educație, să devină program de interes național, finanțat de la bugetul de stat. Astfel, prin acest program, care și-a dovedit eficiența în zonele unde a fost implementat, pentru o lună de prezență integrală a copilului la grădiniţă, vor fi acordate tichete sociale de 50 de lei familiilor defavorizate. Familia primeşte un tichet social de 50 de lei. Beneficiul pe care îl creează în sistem participarea la grădiniţă este unul incontestabil – se ştie că, dacă un copil are acces la educaţie timpurie, riscul de abandon ulterior este mai mic pentru că se integrează de la o vîrstă mai fragedă.
 
Cum a fost proiectul „pe teren“?
 
Am lucrat pe teren cu 15 mediatori şcolari şi cu aproape 20 de cadre didactice. Am văzut învăţătoare minunate care au lucrat la clasă cu aceşti oameni cu mintea extrem de deschisă, depăşind majoritatea prejudecăţilor cu care noi venim de „la oraş“, de la centru, de la Bucureşti. Cu oamenii aceştia se lucrează greu pentru că primul exerciţiu pe care trebuie să-l faci este acela de a te goli de prejudecăţile pe care le ai şi de a fi cît mai aproape de ei, în realitatea lor. Cadrele didactice pe care le-am avut la clasă sînt de acolo, din comunitate, şi sînt o resursă care merită valorificată şi susţinută mai mult, inclusiv prin politici guvernamentale. Se văd nişte rezultate şi li se îneacă vocea de emoţie cînd ne spun, de pildă, „Uite, avem o tînără mamă la şcoală care are doi copii acasă şi a învăţat să scrie şi să citească!“ și se vede inclusiv în prezența copiilor ei la școală și în rezultatele lor efectul pe care l-a avut școala asupra mamei. Iar în toamnă nu mai pot să o aibă din nou la şcoală, s-o integreze din nou, stau şi aşteaptă şi vor să înţeleagă de ce nu are ministerul nici un tip de reacţie sau de intervenţie.
 
După anul 2009, rata de părăsire a şcolii în mediul rural s-a dublat. Cred că un efect al crizei economice pe care nu l‑am sesizat imediat, ca societate, a fost şi acesta, al înmulţirii cazurilor de părăsire a şcolii, la toate nivelurile. Nu a fost anticipat, nici luat în considerare, nu au existat măsuri corective. Sigur, au existat cîteva proiecte POSDRU, implementate repede. Pe teren asta a fost una dintre surprize. Am avut emoţii cu realizarea grupului-ţintă pentru că în înregistrările inspectoratelor şcolare nu erau în evidenţă un număr foarte mare de persoane care să fi părăsit şcoala. Surpriza a venit pornind de la numărul mai mare de persoane pe care le-am găsit şi care ar fi vrut să beneficieze de proiect, pe toată durata celor două semestre de implementare. Partea bună a fost că au continuat să vină, practic s-au adus unii pe alţii la şcoală.
 
Cum au decurs parteneriatele cu inspectoratele şcolare şi cum se implică Ministerul Educaţiei?
 
În primele luni de implementare a proiectului, am avut o provocare în interacţiunea cu inspectoratelor şcolare, datorită înţelegerii diferite cu privire la metodologia programului „A doua şansă“. În România, conform unui raport recent ARACIP (Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţămîntul Preuniversitar), rata părăsirii şcolii în mediul rural este, în funcţie de regiune, între 25 şi 30%. Cu toate acestea, la sate, nu există nici măcar informația că școlile au în responsabilitate programul „A doua şansă“, că certificatul de absolvire e un document pe care îl eliberează şcoala. Am avut surpriza să ni se solicite nouă, ca ONG, astfel de certificate. Școlile nu cunosc care sînt demersurile necesare pentru a deschide clase de „A doua șansă“ și cum să ges¬tio¬neze acest program și, în unele cazuri, nu există în cadrul inspectoratului școlar respectiv. Din dezbaterile recente pe care le-am organizat în cadrul proiectului și la care au participat numeroși specialiști în educație, știm că este necesar ca metodologia Ministerului pentru programele de „A doua șansă“ să fie ajustată și clarificată, iar acolo unde există bune practici – în școli sau inspectorate –, acestea să fie făcute cunoscute în sistem. A fost ridicată, de exemplu, problema adolescenților între 12 și 14 ani, pentru care nu există prevederi legislative clare și un cadru care să favorizeze prevenirea abandonului școlar la această vîrstă. A apărut chiar ideea creării unor programe de tipul „prima șansă“ pentru acești alevi, a¬flați în risc de a¬ban¬don. Este impor¬tant ca pen¬tru astfel de pro¬grame să fie alocate fonduri de la buget și să nu ne bazăm doar pe fonduri europene. Noi, la Coaliția pentru Educație, susținem că nu sînt suficiente strategii doar pe hîrtie. Este nevoie de o viziune comună, de planuri concrete de acțiune pe termen lung și de o abordare integrată. Este o presiune pe care n-o pot duce doar organizațiile nonguvernamentale. Există proiecte consistente, există bune practici, este momentul să vedem cum pot fi acestea integrate în politicile publice. 
 
Ce posibilități concrete există pentru cei care au abandonat școala și doresc să se întoarcă, la un moment dat? 
 
Noi, ca stat, nu avem politici de trasee paralele în educaţie. Dacă, de exemplu, un elev de 16 ani e într-o situaţie familială dificilă şi e nevoit să muncească, el ar trebui să aibă acces la o calificare într‑un sistem profesional valoros, să fie angajat, să se stabilizeze financiar şi ulterior să poată relua şcoala din momentul în care a lăsat-o, în sistem seral sau fără frecvenţă, să-şi termine liceul, să-şi ia bacalaureatul, să aibă acces la studii superioare. Considerăm că, dacă ai părăsit şcoala din clasa a IV-a, trebuie să existe toate reglementările flexibile posibile ca să poţi ajunge să absolvi studii medii și superioare, să ai la dispoziţie posibilităţi şi paliere prin care să te întorci în şcoală şi să recuperezi ceea ce n-ai putut să accesezi la vîrsta la care spune legea că ar fi trebuit să termini clasa a IV-a sau clasa a VIII-a, să zicem. Iar abandonul nu este neapărat o problemă etnică. De fapt, părăsirea timpurie a şcolii e o chestiune asociată sărăciei. Sînt oameni care trăiesc într-o sărăcie profundă şi care locuiesc în localităţi unde nu au nici un fel de viitor, în care nu va exista nici o investiţie, unde nu există locuri de muncă, aşa că orice efort am face noi ca să le recuperăm şcoala sau să le aducem cursuri de calificare în comunele respective, trebuie să fie orientaţi spre un destin de dezvoltare pe care l-ar avea aceste localităţi. 
 
Totuşi, ce i-ar motiva pe aceşti oameni să se întoarcă la şcoală?
 
Cele mai multe dintre absolventele de „A doua șansă“ care au beneficiat de proiectul nostru sînt tinere mame, iar un motiv pentru a participa este să-și ajute copiii la teme. Aceste mame sînt oarecum în regulă cu statutul lor social, pînă cînd se duce copilul la şcoală şi le zice: „Nu înţeleg ce scrie în cerinţa de la exerciţiul cutare“. Vorbim de clasa I, copilul nu ştie încă să citească. Părintele, pentru prima dată, se confruntă cu situaţia de a-şi asuma ruşinea de a nu fi învăţat ceea ce pare minimal şi ceea ce i se cere copilului lui să facă. Mamele care se reîntorc la şcoală sînt mulţumite din punctul ăsta de vedere. Alte beneficiare sînt motivate de a-și lua permisul de conducere. Acest permis le va da mobilitate și aceasta este o formă de dezvoltare pentru că aduce alte perspective, un alt viitor pentru copiii lor. 
 
Noi, la Communication for Community, ne uităm la proiectele „A doua şansă“ ca la o intervenţie pentru adulţi, dar în care există nişte beneficiari indirecţi importanţi: copiii acestora. E în acelaşi timp o intervenţie importantă pentru comunitate. Altfel ar putea să funcţioneze lucrurile în comunitate, la un moment dat poate să apară chiar şi o investiţie locală, dacă nivelul de inteligenţă, înţelegere şi raportare la ce se întîmplă în jur al membrilor comunităţii creşte. Sînt patru module relevante pentru a doua şansă în ciclul primar: româna, matematica, limba engleză şi tehnologia informaţiei. Aceste persoane învaţă inclusiv să utilizeze minimal un calculator ca să poată să acceseze o informaţie relevantă pentru ele. Beneficiarii proiectului nostru, după ce au prins gustul, au văzut că şcoala poate să fie chiar distractivă. Am avut absolvenţi care au făcut prima lor serbare de Crăciun, la 20-30 de ani, care au spus că e prima serbare din viaţa lor şi că n-au mai avut niciodată acest tip de emoţie.
 
Daniela Vişoianu este președinta Federației Coaliția pentru Educație. Coordonează mai multe proiecte educaționale în cadrul Asociației C4C – Communication for Community.  
 
au consemnat Adina POPESCU și Simona DAVID CRISBĂȘANU 
 
Foto: C4C