Prima oară cînd m-am îndrăgostit de cineva pentru felul în care se uita la mine a fost pe la începutul clasei a VIII-a. Îl chema Paul, era blonduț cu ochii albaștri și foarte tăcut, așa, nu prea ieșea în evidență. Într-o zi, din pură întîmplare, m-am uitat mai atentă la el și am văzut că mă privea într-un fel. Ca și cum ar fi fost îndrăgostit. În clipa aia m-am îndrăgostit și eu. A durat pînă ne-a despărțit viața și am plecat amîndoi la liceu. Nu a știut niciodată, nu s-a întîmplat nimic mai mult decît ce era în mințile noastre. Iar în mintea mea, din momentul în care s-a produs declicul, el a devenit mișto în multe feluri. Îmi plăcea să îi scriu numele pe tabla clasei, folosindu-mă de diverși cetățeni din lumea artistică pe care îi chema tot Paul. Pînă-n ziua de azi, dacă iubesc un bărbat, mă îndrăgostesc și de numele lui. De Paul nu mai știu nimic de zeci de ani, din momentul în care drumurile ni s-au separat. Dacă cumva ar ajunge la el acest text, sînt sigură că ar fi șocat de mărturisire.
Am ajuns să îmi amintesc această iubire de fetiță încercînd să răspund la întrebarea „Avem nevoie să fim și admirați, într-o relație? Avem nevoie să îl și admirăm pe cel pe care-l iubim?”. Eu cred nu că avem nevoie să admirăm și să fim admirați într-o relație, ci că, practic, fără astea două nu se poate. În sensul ăsta, chimia corpului nostru ne și ajută, în perioada în care se întîmplă îndrăgostirea, bombardîndu-ne cu dopamină, adrenalină și noradrenalină, care ne fac să îl poleim cu praf de stele pe subiectul atracției. Uneori, se consumă totul în această primă etapă, după care ne întrebăm ce naiba era totuși atît de special la celălalt, de ni se înmuiau genunchii numai cînd ne aminteam că există.
Cînd o poveste trece însă de faza dorinței și a atracției maniacale, iar latura ei sexuală se mai domolește, începe să se construiască atașamentul. Nevoia de atașament e, de departe, cea mai importantă nevoie emoțională a ființei umane. Avem nevoie ca persoanele de atașament să ne vadă, să ne audă, să ne înțeleagă, să ne accepte cu ce avem mai puțin bun și să ne placă pentru ce avem bun. Și să rămînă acolo, pentru noi, așa cum noi rămînem acolo pentru ele, chiar și cînd e greu. Ceea ce am descris e iubirea în varianta de cursă lungă, în care predominante sînt sentimente ca siguranța, echilibrul, liniștea și încrederea. Chimic, organismul s-a obișnuit deja cu dopamina, adrenalina și noradrenalina. Nu mai vrem să îl izbim de pereți, sexual, pe subiectul iubirii noastre, dar, cînd ne uităm la el, ne inundă oxitocina, vasopresina și endorfinele. Iar admirația și nevoia de admirație sînt tot acolo.
Nu putem iubi pe cineva de care nu ne place. A-ți plăcea de cineva = a-l admira. Atunci cînd un cuplu vine în terapie, unul dintre aspectele la care se uită terapeutul e dacă cei doi au ajuns cumva să simtă dispreț unul față de celălalt. Dacă măcar unul dintre ei a ajuns acolo, terapia nu va funcționa, iar relația nu va putea fi salvată. Disprețul este opusul admirației. Iubirile se termină atunci cînd cei doi nu se mai plac, iar relațiile devin imposibile cînd apare disprețul.
Avem nevoie să admirăm și să fim admirați și în prietenie, căci ce e oare prietenia dacă nu tot o formă de iubire? Fiecare dintre noi e bun la anumite lucruri, fiecare avem anumite skill-uri pe care celălalt nu le are. Pentru că el are altele. Iubirea se hrănește și din recunoașterea și ținerea în lumină a tuturor acestor părți bune ale fiecăruia dintre noi. Nu ne putem bucura că avem ochi frumoși sau talent la pian, dacă știm asta doar noi. Ne e important să fim văzuți de cei care ne sînt importanți. Nu trebuie să ne valideze tot universul ca să ne fie bine (dacă simțim presiunea asta, ar fi bine să vizităm un psiholog), dar e normal să avem nevoie de validarea oamenilor esențiali din viețile noastre.
Absolut toți cei cărora le-am pus, înainte să scriu, întrebarea de la care a pornit acest text mi-au spus că nu ar putea iubi niciodată pe cineva fără să-l și admire. Cei mai mulți au precizat că e o treabă cu dublu sens. Doar cîțiva au afirmat că nu țin să li se întoarcă admirația. Eu cred că e doar o negare a unei nevoi esențiale, o consecință a ceea ce ni s-a tot spus de mici: că a dori să te admire alții e lipsă de modestie. Și că, în general, a avea nevoi e echivalent cu a fi un om slab.
Mă gîndesc să vă liniștesc, în încheiere, în privința felului în care mă îndrăgostesc. Între timp, nu mi se mai face un gol în stomac doar pentru că cineva se uită la mine cum se uita Paul în clasa a VIII-a. Dar, pe lîngă compatibilități, o anumită chimie și – obligatoriu! – valori comune, am în continuare nevoie și de asta. Și e în regulă să am. Pentru că a avea nevoi, chiar și pe aceea de a fi admirat, e sinonim cu a fi om. Și, de fapt, nimic nu ne face mai frumoși și mai oameni decît a ne accepta vulnerabilitățile. Și pe ale noastre, și pe ale celorlalți.
Simona Tache este fostă jurnalistă, scriitoare, psihoterapeută.
