Pe vremea cînd nu exista timp, ci doar doi părinți incredibil de mari care-l purtau încolo și încoace, copilul meu de 3 ani a început grădinița. A descoperit mai întîi că există și alte limbi în afara românei – totul se petrecea la Stuttgart, unde urma să locuim un an –, a învățat Bitte, Wasser!, s-a împrietenit cu Sheila, fetița care a venit într-o zi cu o chitară, cu Dominik, băiatul care planta mereu flori în nisip, cu „băiețelul mut” ce s-a dovedit la fel de logoreic ca toți ceilalți, însă numai în poloneza pe care o vorbea cu ai lui, dar și cu micul Islam, care l-a întrebat într-o zi: Bist du Muslim? A participat la Laternenfest, în Botnang, un orășel ca o ilustrație, a vizitat un centru în care erau internați bolnavi de Alzheimer, la carnaval a fost cavaler, dar cel mai mult i-a plăcut toboganul uriaș din centrul orășelului.

Cînd ne-am întors în țară, cu mapele doldora de desene și de fotografii de grup, primul lui an de preșcolar a fost și el împachetat într-un plic. Și poate așa ar fi rămas dacă doi ani mai tîrziu nu am fi primit invitația de-a ne întoarce în Stuttgart pentru trei zile. Totul a început cumva din avion, cu un fel de agitație, explicabilă, am hotărît noi, fiindcă se întîmplase ca la puțin timp după decolare să-i cadă primul dinte de lapte. Cum auzise de la colegi de Zîna Măseluță, i-am spus că în mod sigur ea îl va căuta în București, și nu la Schloss Solitude, locul izolat și complet fără magazine spre care ne îndreptam. În afară de cele cîteva bomboane pe care le luasem pentru calmarea durerilor de urechi la aterizare, nu aveam nimic care să suplinească dărnicia zînei.

În aeroport am fost așteptați de un șofer, așa că n-am reușit să cumpărăm nimic. Dar cum lucrurile devin mai complicate cînd te aștepți mai puțin, chiar înainte să ajungem în dreptul hergheliei din apropierea castelului, a căzut încă un dinte de lapte. De-acum zîna nu mai avea cum să nu ne găsească, nu mulți copii se puteau lăuda cu pierderea a doi dinți deodată.

Urma să aflăm mai tîrziu o soluție, deocamdată abia așteptam să vedem unde vom fi cazați. Aveam noroc, ni s-a spus, tocmai se eliberase apartamentul pe care-l ocupaserăm în rezidența anterioară. Cînd am deschis ușa, am găsit totul neschimbat. Același pervaz spre care se aplecase cîndva o mașină de pompieri doar ca să-l bucure pe băiețelul ce-o urmărea cu ochi mari, același mobilier, același peisaj de primăvară încă neîncepută, același dormitor prin geamurile căruia se vedea castelul impunător, cu trepte încă nedezghețate, același stejar uriaș, în jurul căruia ne jucaserăm de atîtea ori, același platou de pe care se puteau înălța zmee. Ei bine, toate acestea l-au făcut pe copil să amuțească. „Uite, zîna a ajuns înaintea noastră!” am zis cînd am ajuns la bucătărie. Și chiar fusese acolo, ne lăsase niște suc de portocale, dar mai ales o cutie de ciocolată. „Astea-s pentru tine, dacă vrei le putem desface imediat!” După surprinderea inițială, copilul a luat bomboanele și a început să rîcîie ezitant țipla. Dar nu, el nu putea să facă asta, dacă avea să o rupă, ce-o să se aleagă de ea? A început apoi să plîngă. Degeaba i-am explicat că nu e singura cutie de acel fel, că se găsesc în toate magazinele, ba chiar că zîna are un laborator al ei, uriaș, în care se fac numai inimi de ciocolată. „Nu sînt aceleași bomboane!” a ripostat el. „Cuvîntul aceleași e o păcăleală.” Cum trebuia să mănînce, am continuat să-l lămuresc, reușind pînă la urmă să desfac ambalajul. Știam cît îi plac dulciurile, iar acestea, atît de speciale, îi fuseseră aduse de zîna însăși. Am scos prima inimioară, ca și cum aș fi repurtat o victorie, și i-am întins-o. Însă el a întors-o dezolat pe toate părțile ca apoi s-o închidă deodată în pumn. „Nu vreau să dispară inima asta. Dacă mușc din ea, nu va mai exista.” L-am contrazis din nou, arătîndu-i-le pe celelalte, identice, i-am spus că nu e voie să o supărăm pe zînă, i-am imaginat chiar o povestioară despre fericirea alimentelor ce ajung să fie mîncate. Dar el nu a mai deschis palma decît atunci cînd bomboana, topindu-se, a început să i se scurgă spre încheietură. Degetele i se făcuseră ciocolatii, iar fosta inimă ajunsese o pastă diformă. E greu de descris deznădejdea care l-a cuprins. Descoperise timpul, continua iluzie, iar asta îl covîrșea.

De bomboane nu s-a mai atins. Însă îngrijorarea a venit seara, la cină, cînd nu a vrut să mănînce nimic. Degeaba i-am făcut sendvișul preferat, degeaba i-am spus tot felul de povești. „Te rog, nu poți să-i faci o poză?” a zis el deodată. Cum de nu ne gîndiserăm noi la asta? Am scos imediat telefonul și am fotografiat sendvișul. Acum putea să-l mănînce, căci îl „salvasem” acolo, în aparat. După doar cîteva îmbucături a tresărit deodată: „Dar trebuie să-i faci și din partea asta poză!... Și trebuie și din lateral!... Și trebuie…” Cînd și-a dat seama că oricîte fotografii am face, tot nu rămîne sendvișul, nu s-a mai putut opri din plîns.

Am stat trei zile la Stuttgart și în primele două copilul nostru de 5 ani nu a mîncat aproape nimic. Abia în a treia, după ce fuseserăm în vizită la fosta lui grădiniță, de unde plecaseră toți copiii pe care-i știa el, a încercat cerealele cu lapte. După ce-a revenit în București, totul a reintrat în normal. Aveam în telefon o mulțime de poze cu felurite mîncăruri de care nu se putuse atinge. Și mai aveam cumplita experiență pe care o trăise, aceea a descoperirii zădărniciei. Cum de înțelesese că nimic nu rămîne, nici Sheila, nici Dominik, nici costumul său de cavaler, nici corpușorul său, nici castelul, nici drumurile, nici brațele tatei care-i foloseau la plutire, nici toboganul, nici pata căpruie de pe ochiul meu albastru, nici cuvintele? Cum de-și dăduse seama că nici o clipă nu e la fel cu alta, iar cuvîntul identic n-ar trebui să existe? Cum de încercase să se opună, la doar cîțiva ani, cu toată îndîrjirea de care era în stare? Numai urmele unei inimi dulci, topindu-se continuu într-un pumn de băiețel, ar putea s-o spună.

Ioana Nicolaie este scriitoare. Cele mai recente cărţi sînt volumul de poezii Lomografii (Polirom, 2015) şi cartea pentru copii Ferbonia (Editura Arthur, 2015).