Alfred Hitchcock - strateg electoral

Ar trebui să ne obişnuim cu ideea, dacă nu cumva ne-am obişnuit deja: exploatarea, ba chiar stimularea fricilor colective de către politicieni face parte din peisajul democraţiei. Ne place sau nu, asta este situaţia.Oamenii politici sînt aleşi de către un electorat fragmentat, cu grade de educaţie diferite şi alcătuind un mozaic de interese, de concepţii despre viaţă şi de extracţii culturale. Regulile seducţiei colective sînt însă valabile pentru toţi, bogaţi şi săraci, sofisticaţi şi simpli. Iar oamenii politici - şi îndeosebi strategii lor electorali - ştiu asta din fragedă pruncie. Campaniile electorale nu prilejuiesc doar dezbateri pe teme aflate - natural sau indus - pe agenda publică. Importanţa elementului show a crescut odată cu impactul televiziunii. Campaniile electorale seamănă tot mai mult cu montările hollywoodiene - ba mulţi sînt gata să jure că deja s-au transformat cu totul în aşa ceva, excluzînd competiţia de proiecte în beneficiul imaginii. Iar dacă lucrurile se prezintă astfel, să nu uităm că filmul de groază a făcut dintotdeauna carieră la Hollywood. Hitchcock ar fi făcut carieră oriunde în lume şi ca strateg electoral.O călătorie printre "euro-frici". Să ne amintim de referendumurile din Franţa şi Olanda, din primăvara lui 2005, în care alegătorii au respins proiectul Constituţiei Europene. În opţiunea "Nu", frica a jucat un rol determinant. Frica faţă de asumarea unui proiect de deschidere, către o lume în bună parte necunoscută. Frica faţă de o altfel de Europă, în care decizia se transferă tot mai mult spre Bruxelles, în detrimentul capitalelor naţionale. Frica de emigrantul din Est, adăugată, bineînţeles, fricii faţă de hegemonia americană. Frica faţă de emigrantul musulman. Frica de concurenţa de pe piaţa muncii. Frica de efectele globalizării. Frica specific franţuzească faţă de fundamentele liberale ale construcţiei europene. Frica de schimbare resimţită de generaţiile mature sau de cele care se pregătesc să intre în rîndurile beneficiarilor generosului sistem social european.Este adevărat, Constituţia Europeană s-a transformat într-un Tratat pe care - cu excepţia notabilă a Irlandei - liderii europeni nu au mai riscat să-l supună votului popular. Uniunea Europeană va avea, aşadar, o mini-Constituţie, dar euro-fricile nu au fost decît ocolite. Ele continuă să lucreze şi să facă carieră politică. Acum, în acest teren îşi înfige adînc rădăcinile dreapta naţionalistă antieuropeană. Iar zona nu-i este indiferentă nici noului tip de lider charismatic reprezentat de Sarkozy.Estul, un puzzle de frici. Fricile Estului sînt ca şi regiunea: complicate, fragmentate, pline de contradicţii. Esticii au traversat deşertul anilor ’90, împărţiţi între frica faţă de noua lume care se profila şi frica de reîntoarcerea la trecutul întunecat. Frica de viitor amestecată cu frica de trecut - sau, poate, frica faţă de "foşti". O altă frică specifică Estului este aceea faţă de dezintegrarea statului naţional - în general un stat de dată recentă comparativ cu Vestul Europei şi ieşit din perioada comunistă cu fundamentele slăbite. Tensiunile îngheţate de autoritarismul (sau teroarea) de tip comunist s-au dezgheţat, fricile au reinundat arterele: frica faţă de vecin, frica majoritarului faţă de minoritar şi invers. În Balcanii de Vest, aceste frici au generat războaie sîngeroase. În restul regiunii, sînt tensiuni mocnite. În sfîrşit, Estul a mai fost străbătut în anii ’90 de frica faţă de izolare, de frica abandonării în zona gri. O frică alimentată de amintiri şi legende, precum Yalta sau procentele scrise de Churchill pe un serveţel, între două fumuri de havană.Toate aceste temeri au alimentat deopotrivă stînga nostalgică şi naţionalismul. Dar şi anticomuniştii de factură civică şi chiar reformatorii de tip liberal şi-au găsit motivaţii în fricile regionale, în teama faţă de revenirea la vechiul sistem sau teama de izolare. De nu ar fi simţit presiunea generată de frica de izolare, de spectrul rămînerii ţării în zona de influenţă rusească şi de pericolul permanentizării regimului vizelor, politicienii de la Bucureşti ar fi îmbrăţişat cu mult mai puţin entuziasm "foile de parcurs" primite de la NATO şi de la Uniunea Europeană. România nu este, aşadar, un caz de excepţie. Fricile româneşti, oricît de specifice le-am crede, se încadrează în peisajul continental. Cu tot cu cei care le întreţin sau doar le folosesc. Frica de moşieri, frica de patroni, frica de şomaj. Frica de Securitate şi de nomenclatură. Frica de ruşi.Leacuri de frică. Cu atîtea frici la un loc, mai este lumea noastră un loc bun de trăit? Depinde. Depinde de noi. În definitiv, ne putem stăpîni şi chiar elimina temerile, în măsura în care ajungem să le conştientizăm. Cu toţii am văzut asta, în cele mai reuşite filme de groază - în cele cu final fericit, mai ales. Pînă la urmă, între noi, cei chemaţi din cînd în cînd să introducem în urne buletinele de vot, şi cei care regizează spectacolul electoral, va exista întotdeauna o competiţie. Întotdeauna ei ne vor lua temerile şi ni le vor ambala sub formă de proiecte, de idei şi de convingeri. Iar noi ne vom lăsa uneori seduşi. Motiv pentru care joaca cu fricile noastre va continua cît vor fi lumea şi pămîntul. Important este să nu ne temem de asta şi să înţelegem ceea ce se petrece.