Şcoala în care fiecare vrea şi poate să îşi împlinească potenţialul este un vis comun al unui grup de organizaţii neguvernamentale active în domeniul educaţiei, care au avut curajul să lanseze, la jumătatea acestui an, Federaţia Coaliţia pentru Educaţie.
 
Adeseori, cînd merg în şcoli sau citesc analize şi statistici, mă cuprinde un gust amar. Da, dacă ne uităm că sîntem în fruntea Europei la analfabetism şi abandon şcolar, e clar că sîntem departe de ceea ce ne-am propus. Dar eu, una, am nevoie de o viziune generoasă pentru a-mi reîncărca bateriile şi a continua să fiu activă în domeniul educaţiei. 

Viziunea este pionul central. Ceilalţi pioni (sau mai bine zis „nebuni“, ca la şah) sînt oamenii care, în ciuda sistemului, se încăpăţînează să schimbe destine şi să planteze seminţe prin care să arate că se poate.
 
Este şi cazul Asociaţiei C4C – Communication for Community, care de cinci ani dezvoltă proiecte educaţionale pentru persoanele vulnerabile. Cum-necum, în proiectul „Cu mic, cu mare, din nou la şcoală“, aproape 400 de adulţi, majoritatea tinere mame, s-au reîntors pe băncile şcolii pentru a termina clasele primare.

Impactul proiectului s-a văzut nu doar la nivelul părinţilor, ci şi al celor minimum 1000 de copii care acum vin la grădiniţă şi la şcoală mai conştiincioşi, cu temele făcute. Pentru că părinţii lor au învăţat să pună preţ pe educaţie, unii dintre ei avînd astfel posibilitatea să-şi ceară drepturile, fie că este vorba despre dreptul la muncă sau despre relaţia cu autorităţile.

Acest proiect a influenţat sute de beneficiari şi familiile acestora. În proces, au fost învăţate o serie de lecţii, validate în dezbatere cu alţi specialişti în educaţie. Sînt numeroase organizaţii ale căror proiecte au impact la nivelul altor paliere. Unele au reuşit deja să promoveze soluţiile lor la nivel de politici publice, aşa cum este cazul Asociaţiei OvidiuRo, membră a Coaliţiei, cu proiectul „Fiecare copil în grădiniţă“, care a primit recent votul Parlamentului pentru a deveni program de interes naţional, finanţat de la buget.

Ceea ce ne propunem la nivelul Coaliţiei pentru Educaţiei este să dinamizăm acest proces de preluare a bunelor practici la nivel de politici ale statului. Este nerealist să avem pretenţia ca ONG-urile să rezolve problemele majore din educaţie, cînd avem mai multe ministere implicate în acest proces, unul fiind chiar dedicat, cu o armată de oameni în „exerciţiul funcţiunii“.

Da, ONG-urile completează, atrag fon¬duri, scriu proiecte, răspund unor nevoi şi rezolvă probleme, dar pînă la un anumit punct. Atunci cînd ceea ce era de demonstrat s-a demonstrat, este cazul să existe mecanismele prin care sistemul să preia aceste experienţe valoroase.
 
Este şi cazul proiectelor de tipul „A do¬ua şansă“, din care nu numai ONG-urile, dar şi şcolile şi inspectoratele implicate au avut de învăţat. Aceste lecţii ating toate cele cinci zone pe care noi le-am definit drept critice la Coaliţia pentru Educaţie: par¬ticipare şi echitate; calitatea resurselor umane (formarea profesorilor pentru a lucra cu adulţi); descentralizare; curricu¬lum şi evaluare adaptate; finanţare şi bună guvernanţă.
 
Va fi un exerciţiu firesc de a fructifica mai departe lecţiile şi expertiza specialiştilor într-un dialog cu autorităţile. Teoretic, factorii de decizie ar trebui să fie deschişi şi interesaţi de subiect, avînd în vedere că vin alegerile, nu? Vom avea prilejul să verificăm această ipoteză pe 5 noiembrie, la dezbaterea cu tema „În căutarea şcolarilor pierduţi“, organizată de Asociaţia C4C – Communication for Community, cu susţinerea Coaliţiei pentru Educaţie şi a revistei Dilema veche, la Institutul Cervantes din București. Deşi nu am aşteptări, sînt curioasă să văd cine va apărea la întîlnire şi ce angajament va exista din partea decidenţilor pentru asigurarea, nu doar pe hîrtie, „a dreptului fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii“, aşa cum prevede Legea Educaţiei.
 
Simona David Crisbăşanu este inovator în educaţie şi responsabil pentru comunicare la Federaţia Coaliţia pentru Educaţie.