– Mamă, ai auzit vreodată de Woodstock?

– Nu.

– A fost un festival foarte mare în America, exact cînd aveai tu 20 de ani.

– A, păi eu eram în fabrică atunci, n-aveam de unde să aud de el. 

La mijlocul anilor ’90, în gașca din parcul Morarilor în care mă aciuasem și eu, era o tipă care cînta la chitară, se îmbrăca în evazați și cămăși înflorate și susținea sus și tare că mătușă-sa fusese la Woodstock. Ba încă ne-o și arăta pe coperta fotocopiată a casetei video piratate care circula printre noi. Din cei 400.000 de oameni care ar fi putut fi pe acea copertă, fix mătușa venită din România fusese băftoasa, iar noi – norocoșii care îi întîlniseră nepoata. Bineînțeles că se glumea pe seama ei, mai ales că într-o zi mă auzise cîntînd „Is there anybody out there?“ la chitară și o luase complet razna, susținînd sus și tare că e piesa ei, iar eu i-am furat-o. Săraca, ascultase prea mult Pink Floyd și îl recrease din memorie crezînd că-i aparține. Îmi dau seama acum, după atîția ani, că minciunile apropo de Woodstock erau cumva nevinovate, încercau doar să acopere groapa culturală în care ne azvîrliseră zecile de ani de comunism, ca să avem măcar pentru o clipă sentimentul că împărțim aceeași istorie cu oamenii pe care îi admiram.

Filu avea un repertoriu foarte rigid. Aborda numai piese din Jesus Christ Superstar sau Hair. Știa și cîteva răzlețe, dar pe astea le cînta mai rar. Ne tot întîlneam vara pe plaja din Vama Veche, unde stăteam cîte o lună sau mai mult, mîncînd te miri ce, cîntînd pe stradă prin stațiuni ca să ne prelungim șederea, socializînd, bucurîndu-ne de viață și de soare. Era o atmosferă foarte hippie, cu oameni care își împărțeau mîncarea între ei și se adunau seara în jurul focului, la șezătoare, cu nudiști și textiliști amestecîndu-se, fără reguli sau priviri ciudate, cu idile care se nășteau și cîteodată mureau pe acea plajă liberă, neîntinată de cîrciumile și terasele ce au apărut ca ciupercile în următorii ani. În 2003, cînd peste noapte niște nebuni reușiseră să organizeze un festival care să protesteze împotriva interzicerii corturilor pe plajă și să declare Vama o rezervație nu doar naturală, ci și culturală, Filu, îmbrăcat într-o jellabiya colorată, cu părul în vînt și ochelarii pe nas, a venit spre mine lîngă scenă și m-a rugat să-i împrumut chitara. Tocmai îmi cumpărasem prima electroacustică și în noaptea respectivă aveam de gînd să-i fac „botezul“. Dar bineînțeles că i-am împrumutat-o, omul urma să fie cel care deschidea primul festival Stufstock, iar pentru ca paralela să fie completă a început cu „Freedom“, piesa pe care Richie Havens o scornise pe scena Woodstock-ului cu 34 de ani înainte.

Woodstock nu a fost nici primul, nici cel mai mare festival care a avut loc vreodată, iar line-up-ul, dacă mă întrebați pe mine, n-a fost cel mai reușit. Isle of Wight din Anglia, spre exemplu, l-a precedat, l-a succedat și a avut parte de mai mult public, iar line-up-urile au fost mai bune (englezii au reușit să-i aducă și pe Bob Dylan, și pe The Doors, și pe Miles Davis, și pe mulți alții). Dar nu știu de ce, ca o curiozitate, Woodstock-ul a rămas în memoria colectivă drept geneza festivalurilor mari. Mă uitam zilele astea la documentarul cu același titlu lansat în 1970 și mă bușea rîsul. Îmi închipuiam ce auzeau cei care se aflau în spate. Probabil era o situație de tipul celei cu predica de pe munte din filmul Life of Brian. Ce să mai vorbim de gluma proastă care se numea scenă și avea două prelate întinse cu sfoară pe post de acoperiș sau de luminile absolut ridicole? Orice festival din România de la ora asta are condiții mai bune.

Dar Woodstock rămîne Woodstock, indiferent cine sau cît l-ar critica. Și cred că nici condițiile, nici organizarea, nici măcar concertele n-au fost cele care au făcut festivalul să rămînă atît de important în istorie, cît cei 400.000 de oameni părtași la eveniment, 400.000 de revoltați împotriva sistemului și împotriva războiului din Vietnam, care le amenința din umbră tinerețea. 

Dan Byron este vocalist, multi-instrumentalist şi compozitor în trupa byron.