Frumoasa clasei zisă şi diva. Tocilarul. Sportivul. Timidul. Fetele rele. Şmecherul. Răţuşca cea urîtă. Outsider-ul... şi restul. Cam aşa arată distribuţia oricărui film american cu şi despre liceeni şi raporturile care se stabilesc între ei, în timpul şcolii.

Dacă arunci o privire, în pauză, în curtea sau pe holurile unei şcoli, primul lucru pe care îl vei remarca este o hărmălaie de nedescris – rîsete, ţipete, un (aparent) haos. Totuşi, în relaţiile dintre adolescenţi se aşterne, dintotdeauna, o organizare care se construieşte natural. Am simţit-o pe pielea mea, prima oară – ca atîţia alţii –, încă din perioada gimnaziului, cînd exista o dublă ierarhie. Pe de o parte, cea stabilită de către profesori, în funcţie de note şi de „cuminţenie“ (sau bună purtare, cum apărea în catalog). În vreme ce unii erau „copii buni“ şi conştiincioşi, care nu creau probleme, alţii erau „răii“, gălăgioşii, neastîmpăraţii, cei care „nu-şi dădeau interesul“. Pe de altă parte, era propria ierarhie vizibilă în interiorul unei clase, în care fiecare copil îşi ocupa, de obicei, locul lui (că era vorba despre „cuplul de aur“ al clasei sau despre băiatul din ultima bancă, pe care majoritatea îl lua la mişto, i-am avut cam pe toţi). Iar odată ocupat locul, era aproape imposibil să-ţi mai ieşi din rol, indiferent cît ţi-ai fi dorit sau cît ai fi încercat. Salvarea venea (cel mai probabil) cînd treceai de la gimnaziu la liceu. Întorceai fila şi îţi puteai (re)scrie povestea cum voiai, într-un mediu diferit, populat de oameni noi. Pentru unii – cea mai frumoasă perioadă din viaţa lor, pentru alţii – un adevărat coşmar sau, pur şi simplu, „alt film“, liceul şi-a lăsat felurite amprente în amintirile adolescenţilor care eram, amintiri pe care le-am purtat apoi, uneori fără să ne dăm seama, pretutindeni pe unde am poposit în viaţa noastră.

Întoarcerea în timp

Acum o săptămînă, m-am reîntors, după mai bine de şapte ani de absenţă, pe coridoarele liceului meu. Convinsă că mi se va confirma o prăpastie între generaţii, pe care o bănuiam, l-am rugat pe fostul nostru profesor de română, dl Florin Ioniţă, să-mi permită o scurtă vizită la una dintre clase şi, poate, o discuţie cu elevii. Am sfîrşit prin a participa la patru ore, la clase de a IX-a şi a X-a, dintre care prima s-a desfăşurat în sala care îmi fusese c(l)asă vreme de patru ani, fapt ce a croit imediat o buclă temporală, aruncîndu-mă, preţ de vreo zece minute, pe la începutul anilor 2000. Îi vedeam din nou pe colegii mei, aşezaţi în bănci – eram vreo 25 de fete şi doar 5 băieţi (deh, clasă de uman). Vreun an, am tot interacţionat unii cu alţii, departe de confortul călduţ al „bisericuţelor“. Din clasa a X-a, însă, s-au conturat rapid cîteva grupuri, vizibile atît la nivelul intensităţii de interacţiune, cît şi în modul în care se aşezau în bănci. Om fi avut noi un fler aparte, mă gîndeam eu, cînd dl Ioniţă începe să îmi spună despre cum stă treaba (şi) cu clasele de-acum: „Saltul se face între clasa a IX-a şi a X-a. Nu sînt o masă unitară. Sînt amici, nu există animozităţi, dar, pe de altă parte, au gusturi diferenţiate şi s-au ales destul de clar, pe grupuleţe, care comunică între ele, însă nu se amestecă întotdeauna“.

Îi privesc mai atent şi observ exact asta – o masă eterogenă, de multe fete şi cîţiva băieţi (care, să spunem drept, se bucură de o poziţie privilegiată, cum singuri au recunoscut), aşezaţi grupat în bănci, după cum s-au „ghicit“. „Sînt foarte puţini cei care nu îşi găsesc locul“, continuă dl Ioniţă. „Cel mai dificil este cînd mai vine cîte cineva nou. La început sînt total derutaţi, stau în prima bancă, după care îi vezi că s-au lipit.“

Treptat, recunoaşterea poziţiei unuia sau altuia nu mai vine din false motive, uneori impuse pe nesimţite de cîţiva copii cu mai multă iniţiativă şi putere de convingere. Şeful clasei este ales aproape în unanimitate pe baza încrederii pe care o inspiră colegilor, artista îi cucereşte pe cei din jur cu personalitatea şi talentul ei, scriitoarea se face remarcată prin contribuţiile aduse la revista liceului, olimpicul îşi adjudecă un loc de cinste pe podiumul clasei, pe baza unor rezultate excepţionale, sportivul este urmărit cu admiraţie şi susţinut pentru că „este de-al lor“, geek-ul îşi vede de ale lui, dar capătă o latură adorabilă. Fără a exista o ierarhie piramidală, pe model corporatist, organizarea internă din fiecare clasă se întîmplă organic, fiind bazată pe prietenii, afinităţi, interese comune, frecventarea aceloraşi locuri, ascultarea aceleiaşi muzici.

Lămurită, într-o măsură, de cum stau treburile între colegi, trec apoi la raportarea la profesori – autoritatea supremă din orice şcoală. „Nu ne place cînd sîntem comparaţi cu alte clase, mai ales cînd e vorba de uman vs real. Nu e acelaşi lucru“, îmi spune una dintre fete. „Unii profesori sînt foarte aspri“, completează o alta. „Dar alţii, precum profu’ de română, sînt super.“ Zîmbesc, amintindu-mi cît ne displăceau şi nouă astfel de lucruri. Şi cum niciodată, în adîncul fiinţei noastre de adolescenţi, nu am fost cu adevărat impresionaţi de acei oameni (fie ei profesori sau părinţi) care ne priveau de sus, încercînd să-şi forţeze autoritatea asupra noastră, care strigau la noi, care – de teama de a nu ne „scăpa de sub control“ – încercau să ne inspire de-a dreptul frică. Am făcut o scurtă trecere în revistă, în minte, a profesorilor pe care i-am avut de-a lungul timpului, punîndu-i apoi faţă în faţă cu profesorii despre care îmi povesteau fetele. Respectul pentru fiecare dintre ei şi recunoaşterea autorităţii lor au venit întotdeauna firesc, în urma comportamentului faţă de copii. Atît este de simplu – respectul real se cîştigă, nu se impune. Şi mergînd pe principiul „primeşti ceea ce oferi“, dl Ioniţă punctează că este esenţial modul în care relaţionează profesorul cu elevul, pentru ca apoi să aştepte un răspuns similar din partea acestuia. „Fără a se depăşi anumite limite, eu sînt destul de lejer în relaţia cu ei iar ei sînt relaxaţi în preajma mea, lucru pe care îl observ şi din modul în care ne salutăm cînd ne întîlnim pe coridor sau pe stradă“, îmi confirmă. „Aţi ţipat vreodată la elevii dvs.?“, întreb eu. „Nu, Doamne, fereşte!, nu există aşa ceva!“, îmi zîmbeşte profesorul de română, cu aceeaşi degajare pe care o afişează ori de cîte ori intră în clasă.

Epilog

Am părăsit liceul cu aceste cuvinte agăţate de urechi şi cu gîndul la copiii pe care i-am cunoscut. Copiii ăştia, cu căşti portabile care le spînzură de buzunare, care butonează touchscreen-uri şi care fac prezentări în PowerPoint cu uşurinţa cu care noi mergeam la patiseria din colţ să ne luăm gogoşi, care sînt implicaţi într-o mulţime de proiecte, dezbateri şi programe de voluntariat, şi pentru care vampirul (cel modern şi sexy, nu Dracula al nostru) este noul Făt-Frumos, sînt asemeni copiilor care am fost şi noi. E drept, cu infinit mai multă tehnologie la dispoziţie, de la vîrste mai fragede, dar cu aceleaşi întrebări şi probleme pe care le aveam şi noi, aceleaşi neputinţe, dar şi visuri, aceeaşi dorinţă de a fi „altfel“ şi de a se „integra“, în acelaşi timp. 

 

Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 14 iunie 2012, RFI România, cu Stela Giurgeanu, Nicuşor Dan şi Mirel Bănică. Realizator: Laurenţiu Colintineanu.